Eu nu sunt campul de lupta, eu sunt linistea de dupa

-Mi-am dat seama ca am amintiri cu el peste tot in Iasul asta.

.-Stii si tu ca amintirile orice ar fi.. nu le…nu le uiti.

-Nici nu vreau sa le uit. Dar vreau sa le duc undeva departe de mine, sa-mi amintesc vag de ele. Stii cand cineva iti spune despre un film pe care ai senzatia ca l-ai vazut dar nu ti-l amintesti pana la capat, il rogi sa-ti mai povesteasca anumite scene? Asta vreau sa zic si eu:” mai da-mi detalii despre el, eu parca l-am trait pe omul asta.”

*pauza*

-Uneori am urlat nu la el, ci pentru el, ma crezi? Voiam sa-i trezesc naibii constiinta, asta pe cand credeam ca are una, voiam sa anim barbatul din el. Altii poate ma credeau naiva, copilaroasa cine stie, dar eu m-am zbatut in primul rand pentru el, stiind ca daca el evolueaza cumva, putem progresa dupa impreuna. Am crezut mereu ca putem face mai mult, mai bine, mai frumos. El imi multumea si-mi pupa mainile spunand “eu am ajuns aici datorita tie, tu m-ai adus aici”. Eu am crezut mereu in noi, in noi ca tot, intr-un noi desavarsit. Poate si el…poate si el a crezut episodic in noi, nici nu mai stiu ce fel de personaj secundar am fost in viata lui.

-Dar tu apareai pe coperta, asa-i?

-Eu apaream pe coperta, eu apaream la profil. Pe mine ma tinea de mana pe strada, in parc, la film. Pe mine ma ruga sa il sun dimineata sa il trezesc. Pe mine ma ruga sa ii fiu alaturi cand a pierdut pe cineva drag. Desi “ruga” suna cumva vulgar in contextul asta, pentru ca eu oricum i-am fost mereu alaturi.

-Si acum?

-Acum nu. Acum mi-am luat si eu libertatea de care se plangea mereu ca are nevoie. Ipocrizia i-a fost mereu a doua natura, acum realizez asta. Prima credeam ca ii este dragostea, dar acum nici asta nu mai stiu. Cel mai rau e ca..atunci cand se revarsa toata mlastina asa peste tine nu mai stii ce ramane curat si ce e de aruncat, asa ca faci curatenie generala in tine si la sfarsit observi ca sufletul iti da coate si iti spune: mai bine arunci tot. Si dupa toate dezinsectia asta mi-am dat seama uitandu-ma la tot dezastrul din jur ca eu sunt mult mai mult de atat. Eu nu sunt dezordinea si haosul care a ramas, nu sunt greutatea asta pe care o simt in stomac si in piept. Nu sunt campul de lupta pe care s-a desfasurat atat de rapid totul, nu sunt nici praful de pusca, nici focul de arma. Eu sunt ce s-a intamplat dupa, linistea, calmul, eu sunt renasterea si vindecarea in spirala.

-Ce-ti amintesti acum cel mai bine?

-Hmm… Stii credeam ca ne-am mai intalnit si in alte vieti. Suna ciudat cand o zic cu voce tare. Dar imi amintesc ca mi-a spus “nu-mi ajunge viata asta cu tine, stii ca o sa ne cautam si o sa ne intalnim si in alte vieti”. Atunci m-am bucurat sa aud asta, acum mai putin pentru ca nu m-am gandit ca exista sansa ca noi sa ne intalnim doar ca sa ne fim lectii.. Poate ca el mereu isi va asuma rolul de “marea mea dezamagire” (singurul pe care si l-a putut asuma pana la capat). Marea dezamagire vine imediat inaintea marei iubiri, asa e ordinea? Sau gresesc? Sau nici macar nu exista o ordine? E ciudat sa vorbesc de ordine cand simt in mine o dezordine cumplita.

-Ce nu mai este la locul lui?

Totul e rasturnat..totul s-a spart in momentul in care am realizat ca am trait separat impreuna atata timp. A vorbit, a mancat, a sarutat, a dormit in inima si in casa altcuiva. Si sincer nici macar toate acestea nu mai conteaza. La inceput l-am injurat cum am putut eu mai urat am incercat sa-l biciuesc prin cuvinte. Dupa am vrut sa il pocnesc, sa il vad tarandu-se si sa ii calc mainile in picioare..am crezut ca diavolul e mic copil pe langa ochii astia albastri pe care i-am iubit cum am putut mai bine. Am rani in genunchi de la cat mi-am ingenuncheat sufletul pentru el.

-Am eu senzatia draga mea ca viata este un imens caleidoscop care ni se pune in brate si ca invatam pe parcurs cum sa-l invartim. Si la un moment dat experinetele noastre si  amprentele lor sunt direct proportionale cu unghiul din care alegem sa vedem viata. Tu ce alegi? Sa-l vezi ca pe o greseala sau ca pe o lectie?

-Faci resemnificare cu mine?

-Stii ca eu cu prietenii nu fac terapie. Eu nu sunt empatica cu tine, e simpatetic tot ce se intampla intre noi. Traiesc cu tine si prin tine tot, nu ma crezi? Aseaza-ti mainile pe genunchii mei ca sa vezi.

Tu cum renunti?

-Uita-te putin peste strada de noi.

-Metaforic vorbind?

-Mai intai ad litteram si dupa cum vrei tu. Uite, fata care impartea pliante de jumatate de ora, le-a luat pe toate si le-a aruncat la cosul ala albastru si acum se plimba satisfacuta pe Copou. Nici nu-si da seama ca merge pe pista pentru biciclisti si ca ii incurca la coborare. Am admirat intotdeauna la ceilalti modul lor de a renunta. Cred ca exita o arta in spatele renuntarii, o arta in modul in care stii sa te desprinzi de ceva, cineva, altceva. Se ascunde frumusete in spatele unei detasari dusa cu gratie pana la capat.

-Da..dar iti trebuie maturitate sa stii sa te dezlipesti frumos, forta, putere de decizie.

-Probabil..Nimic nu mi se pare mai admirabil decat o renuntare asumata intr-o lumea plina de atasamente toxice, dependente si interdependente, intr-o lume lipsita de timp, chef, perspectiva gonind mereu spre mult, bun, ieftin, durabil. Dorinta asta nebuna, incerta si nefondata de a face totul “pe viata” mi se pare (acum) ca duce la anorexie afectiva.

Trebuie sa stii cand sa renunti, este vorba de un echilibru, de o invoiala tacita si de un respect fata de tine insuti. Renunti la oameni pentru ca-ti fac bine doar in aparenta si pentru ca obisnuinta e singurul lucru care va mai leaga (si care, in acelasi timp, va trage in jos). Renunti la planuri vechi pentru ca ti-au ramas mici sau pentru ca ti-erau de la inceput prea mari si acum au inceput sa se desire la maneci.

Renunti la ce te face nefericit, nesanatos, neapreciat, ne-, ne-, ne-. Si ce importanta e sincronizarea cu tine, ce important e sa gasesti acel moment prielnic acel Kairos. Grecii intelegeau prin Kairos momentul suprem, momentul oportun. Si daca chronos era o masura cantitativa a timpului, ei bine Kairos era o masura  calitativa. M-am gandit mereu ca acest Kairos tine cumva de lumea exterioara. Aveam senzatia ca trebuie sa se alinieze planetele si sa ma aflu undeva la momentul potrivit si mediul sa-mi permita si sa-mi accepte deciziile. Dar am uitat ca timpul este doar un construct social si ca cat de  important este sa sari in sincron cu propriile nevoi, cu tine de mana.

Mereu m-am gandit ca trebuie sa se alinieze planetele si ca viata trebuie sa-ti ofere portitele x y z. De parca astepti ca viata sa pun pauza la planurile ei si sa se dea la o parte si in timp ce iti tine usa deschisa sa te lase sa treci ca un domn aratos in supermarket. Dar de fapt kairosul imi pare mie acum ceva intim. O sincronizare cu ce-ti spune sufletul si mintea, un tot unitar launtric si asumat. Atunci renuntarea se traduce ca descatusare, eliberare, noutate, posibilitate. E greu sa te sincronizezi cu tine insuti cand ai oameni in jur care dau din coate si care te improsca zilnic cu pareri (fie ele si bine intentionate), asteptari, cutume sociale caraghios si stangaci interiorizate doar pe jumatate.

 Imi plac renuntarile care vin cu un sentiment de bine imediat dupa. Imi amintesc de un
derdelus pe care mi-era mereu frica sa ma dau an dupa an cand era iarna, desi in linii mari arata la fel. Era ceva frumos in momentele acelea de cumpana si momentul de „eliberare” si alunecat la vale.E frumos din cand in cand sa-ti ridici picioarele de pe pamant. Dupa venea entuziasmul si gafaitul urcarii. Era frumos sa rasufli greu, pauzele intre respiratii imi dadeau un aplomb si mai mare.

 Si acum renunt la fel. Dupa ce studienz panta…dar de data asta nu mai inchid ochii in primele secunde cand alunec la vale. De data asta vreau sa vad si sa simt tot. Nici nu mai conteaza ca a fost prea mult sau prea putin. . Uneori frumusetea si eliberarea vine tocmai din renuntare..restul sunt scenarii arbitrale.

44daea3f2fab861bc2624929b9fc40c7-529x650

Mercur (ne)retrograd

-„Oare stele isi pun dorinte cand oamenii cad?”

Da.. sa cada in SUS.

Imi amintesc ultima oara cand am cazut. Tu trebuie sa-ti amintesti, doar am cazut spre tine. Cu toata forta mea, contorsionand universul cu toate legile lui. Ca o clepsidra intoarsa de prea multe ori incat acum se imprastia invers.Tu ai fost cea mai mare cadere a mea, dar nu face nimic, n-as putea intui orium un sfarsit mai frumos.

La inceput avem multa speranta, avant copilaresc. Am avut nazuinte nenumarate.. sa inteleg cum si de ce, unde si cat, dar am realizat ca e inutil. Am realizat ca mi-e dor sa-mi fie gandurile numai despre tine. Sunt mai „eu” ca niciodata cand ma gandesc la tine. Cele mai profunde dialoguri launtrice le-am avut despre tine. M-am rugat de tine sa nu te uit. Imi aplatizai caderile pentru ca aveam eu inima usoara. Dar bineinteles ca tu vrei sa uiti toate acestea si tocmai de asta le tii minte..

Nu mai dorm de ceva timp doua seri in acelasi loc. Si daca obisnuinta e a doua natura a omului, atunci eu mi-am metamorfozat cochilia din jur, pana cand s-a spart in bucati incandescente.

Uneori e mai simplu. O privire. Doua. Trei.

Respiri o data. De doua. Trei ori. Si expiri, mai lung ca ultima oara.

Mai mult somn. Mai mult verde. Mai multa miscare. Mai mult Proust.

Dar uneori e mai greu.

Atunci ma pierd cel mai bine in cerneala. Incep sa-ti scriu scrisori, una, doua, trei. Le afund in sticle golite de amaraciune si le dau drumul..sa pluteasca in largul marii. Niciodata n-am inteles daca intr-adevar ajung sau nu la tine. Nimic nu mai ajunge in ultimul timp la tine. Si totusi un rand cred ca ar fi suficient, ironic asa-i?!

Trebuie sa-ti compartimentezi putin sufletul, munca pare, dar nu e deloc usoara, in fond cat suflet crezi tu ca incape intr-o sticla? Dupa urmeaza deriva..halucinanta deriva, golita si ea de sens pentru ca e prea mare, prea lunga, prea lata. In deriva.. M-am simtit la oceane distanta de sufletul meu, imprastiat si el prin apa sarata si dus de valuri. Noaptea mareea..doar ea ma tragea taras si sacadat spre tine.. si uite asa mai poposeam uneori pe cate un taram de al tau.

Am incetat sa exist..deriva si incertitudinea ma obosesc groaznic, dar tu stii deja si asta. Ma duc in locul in care te-am intalnit prima oara, iti scriu scrisori si de acolo. Le leg cu ata rosie si le dau drumul si lor pe mare. Am plans de bucurie, simteam ca ma dezleg de tine.

Ti-am cerut sa ne vedem acolo, ca sa inteleg ca noi trebuie sa venim de pe carari diferite doar ca sa ne mai putem intalni vreodata in viata aceasta. N-ai venit, iar eu m-am dus acasa. Nu mai am nici sticle, nici suflet ca sa-ti mai pot scrie ceva. Le culeg pe cele din mare si le intind ca pe rufe la uscat.

Am ars scrisorile si ce citesti tu acum e scrum purtat spre tine de vantul care niciodata n-a putut sa ma aduca aproape decat fragmentar. Asa te-am iubit si eu..fragmentar si episodic. Am pulbere alba pe gene, imi pare ca m-a imbatranit dragostea asta, mi se prelinge pulbere din causul palmei si tot ce ating ma sfarma. Se scurge tot ca nisipul pe o plaja unde te-am asteptat..dar unde n-ai stiut vreodata cum sa ajungi. M-am prabusit si nisipul era fierbinte, foarte fierbinte.. si marea-mi era la un pas distanta, tu imi erai la doi.

M-a cuprins neputinta zorilor, cum sa ajung la tine, cu atatea sticle sparte in jurul meu?! De-as fi fost un Ahile as fi pasit cu tot calcaiul pentru ca tu mi-ai ramas singura slabiciune.

tumblr_mcq22gxeov1rxdxkxo1_500

Da, e despre tine

Cand ai plecat prima oara eu am ramas gandindu-ma la tine. Si m-am intrebat daca a fost iubire pentru ca am plans-o si pentru am scris-o cateva saptamani bune dupa ce ai disparut. 

Am inceput sa te povestesc cu aviditate. Dar prea nu aveai final si prea ma intristam de fiecare data. Respingeam ideea de tine si numai seara o imbratisam inapoi pe furis „fata de tine, fata de mine, fata de noi”. 


Si totusi mai devreme sau mai tarziu povesti ca noi debuteaza cu volumul doi ca sa ne faca sa intelegem de ce primul nu a avut incheiere. Tin minte ca regasirea in bratele tale nu mi-a fost deloc clara. Cand am iesit la film prima oara ma gandeam continuu: „acum un an asta era tot ce-ti doreai, nu?!” . Da..tu si cu mine eram la acelasi si pe acelasi film, incat m-am gandit ca viata imi joaca din nou o festa. Ca esti un test de treapta, pe care trebuie sa il repet anual pana reusesc sa il trec. Altfel nu-mi explic magnestismul asta dincolo de tot ce e constient si lucid si „asa cum ar trebui sa fie”. Anul trecut nu ne tineam de mana pe strada mai stii? Acum ne tinem si in suflet.

E greu sa stii ca cineva te tine ascuns si ca atunci cand privesti „de sus” situatia pare clara si prestabilita. E greu sa auzi „stiai in ce te bagi de la inceput” sau „stiai la ce sa te astepti”. Stiam, normal ca stiam, dar cand adormeam imbratisati si-ti simteam stransoarea aceea cand erai intre vis si realitate uitam. Ma jur ca uitam. Devenea difuz tot ce era in jurul meu si eram numai tu si cu mine. Si luna care batea peste noi. Pentru ca soarele ne dezvaluia prea multe adevaruri si noi nu eram pregatiti. Eram ametiti de atata „noi” si pe buze, cu fiecare sarutare, parca gustam un vin mai bun decat cel pe care l-a baut Maia cand l-a zamislit pe Hermes. 

Dar acum e altfel. Da,nu?!
Acum a venit momentul cand esti atent la tot ce fac si tot ce spun. Acum e momentul cand esti mai prezent ca niciodata. Acum e momentul cand te vad cat de pornit esti sa ma faci fericita si cat de mult cauti rute ca sa ajungi cat mai repede pana acolo. Te vad cum ma ai in minte la fiecare intersectie, curba si stop. Acum e zi intre noi si suntem trezi si constienti de ce avem. 

Si poate ca de asta au trebuit sa se sfarseasca unele lucruri…inclusiv anul 🙂 Ca sa intelegi odata ca eu langa tine mi-am gasit „camin” .

E ultima oara cand iti schimb lenjeria

M-am trezit dimineata pe la 6. Aveam picioarele reci. M-am uitat lung la tine cum ne despartea patura, pozitionata ca un zid impasabil intre noi. Si m-am gandit ca niciun eveniment nu are importanta daca nu ii oferi tu o semnificatie. Asa ca am iesit din sifonierul unei dimineti tipice de duminica alaturi de tine si am hotarat sa-mi imbrac ziua in adevar. 
Nu mai pot sa ma trezesc langa tine. Nu mai vreau..sa ma prefac. Nu-mi meriti diminetile.. 

Nu mai vreau sa inteleg iubirea asta cu sistem imunitar de „bufet suedez”. Iei numai ce-ti convine in cantitati de român ajuns prima data la all inclusive in Turcia. Lasi in urma resturi si adevaruri deloc apetisante, tari si reci.

Nu mai vreau sa te inteleg, sa mi te explic mie insami. Nu mai vreau structuri de compromis. Nu mai vreau sa-ti cosmetizez greselile. Nu mai vreau neajunsuri legate la capete ca sa nu se destrame chiar tot ce am „construit”. Vai, detest cand imi spui:

-Dupa tot ce am construit impreuna? Distrugi totul din temelii? Si pentru ce? Pentru el?

Ma faci sa ma gandesc ca am cladit un pod, nu ca am avut o relatie. Crezi intr-un fel halucinanat ca noi suntem predestinati doar pentru ca ne leaga niste ani..si aia trasi la indigo si la raspundere de prea multe ori. 

Ma uitam la tine cum dormi. Asa vulnerabil si expus, imi place sa te vad asa, pentru ca m-ai obsinuit ca de fiecare data cand te vad sa fii in defensiva. In contraatac. In aparare. Acum esti linistit si calm, repiri egal.. de ai putea sa iubesti la fel, n-as mai pleca de langa tine si tu o stii prea bine. Dar doi colerici ca noi n-au de ce sa mai imparta cafea sau zori de zi. 

Te-ai trezit in cele din urma cand eu m-am ridicat din pat. M-am intors o secunda si cu picioarele inca reci am hotarat ca ziua de astazi sa nu fie doar o simpla duminica. Asa ca m-am uitat la pat si ti-am spus:

-E ultima oara cand iti schimb lenjeria.

Bedtime Story

Nu te-am crezut cand mi-ai spus ca trebuie sa am mai multa grija la alegeri. Si asa..am recunoscut fericirea dupa zgomotul pe care l-a facut la plecare, dar asta prea putin conteaza acum. Pe tine nu te-am povestit. Nimanui. Niciodata.

Imi amintesc de masina aia a ta. Prima ta masina, un Polo luat de prin Germania la mana a doua. Si acum vad ca-ti plac lucrurile ieftine si rapide. 🙂 In fine, imi amintesc cand ai adus-o prima data “in cartier”. Iti luceau ochii la fel de puternic ca soarele acela de iunie. Iubeai masina aceea. Si eu pe tine. Dar copilareste, cu mofturi si cu “nu stai niciodata cu mine”. Ti-am spus intr-o zi sa renunti la mine sau la masina, ce tampenie copilareasca. Nici nu ma mir ca nu am povestit asta nimanui.

Intr-o zi ai venit la mine zambind. Nu cred ca te-am mai vazut vreodata zambind in felul acela. Ti-ai vandut masina repede si cu bani putini pentru ca voiai neaparat sa faci rost de ei. Te-ai dus la parterul mall-ului si ai intrat in primul magazin de bijuterii pe care l-ai  vazut. Ai pus banii pe tejghea si ai cerut timid un inel. Cred ca drumul ala dus intors pana la Mall avea sa te schimbe toata viata. Te-ai intors cu un aer de barbat, pe care l-am apreciat din prima clipa cand te-am vazut, dar care nu a fost nicicand suficient.

Tu nu prea ma lasai…Trebuia sa te iubesc cand pe tine, cand pe mine. Niciodata pe amandoi in acelasi timp. Ma faceai sa ma indoiesc tare mult de mine, sa ma justific, sa caut raspunsuri la intrebari redundante formulate sub forma unor reprosuri scuipate cu indignare. Dar eram la varsta cand inca faceam echilibristica emotionala. Nu ca acum ar fi mai ok sau altfel. Dar parca ne-am facut “incalzirea” si acum plonjam diferit in relatii. Sau de fapt.. stim cand sa nu o facem 🙂

Ti-am spus ca nu pot, ca nu e timpul, ca nu esti tu…mi-ai cerut sa pastrez inelul. Il am si acum, e printre cutii pe un sifonier vechi. Nu l-am mai vazut din ziua aceea, nici cand mi l-ai oferit nu m-am putut uita la el, orbita de grandoarea gestului tau neasteptat. Ce tare ai mai plonjat in ziua aceea. Mai tii minte? Iti pare rau, oare?

15356028_10154204102808214_1710257654_n

Iti pun in brate totul

Ti-am cuprins podul palmei si tu m-ai aprobat tacit cu degetele frecandu-le nerabdator de pielea ce urma sa fie a ta. Noi femeile avem un fel de a strange de mana. Un fel de a strange de mana care te anunta: vezi ca am sa-ti dau totul.

Iti dau totul si nimic mai putin. Iti dau picioarele mele, tremurul coapselor. Clipitul genelor. Iti dau constelatii de vise si nebuloase de cosmar. Forma gurii. Consonanta interioara si zbuciumul tamplei. Podul palmei peste mal de dorinta. Ticaitul limbii. Fluturii din stomac si soarele (din parul meu) cu dinti care musca din umarul tau drept. Iti dau indoieli si-n josul meu ai sa gasesti certitudini. Iti dau linii curba, la final de semne de intrebare. Iti dau tot. Inzecit, neimpartit, inmultit. Un tot care nu o sa ma goleasca pentru ca se reabsoarbe din sine insusi, prin tine insuti, in mine insami. Ma ofer goala, plina, toata…in visceralitatea fiintei mele cele mai ascunse.

Si nu o sa mai putem sa ne intoarcem la ce am fost, asta sa o stii cu siguranta. Viata ne-a ciocnit unul de altul la un unghi perfect asa incat nu o sa mai putem reveni la starea initiala de „straini cu acte in regula”. La stadii initiale nepatrunse, necunoscute, ilegitime si de neamestecat. Nu.. nu o sa putem sa mai fim ce am fost odata, comozi in spatiul de dinainte de ciocnire. Tu nu o sa-mi mai fii mie strain vreodata pentru ca mi-ai tinut candva totul in brate, in pulsatii, in cosul pieptului. Pentru ca ti-am curs subtire ca ata prin vene pe langa sina spinarii. Pentru ca mi-ai fost puseu de caldura chiar langa plexul solar, unde se spune ca se afla si sufletul. Dar tu deja stii daca e acolo sau nu. Pentru ca eu iti voi oferi totul. Launtric, profund,imuabil si iremediabil. Nu o sa mai am ungher neatins de tine, lipsit de rasuflarile tale.

O sa-mi stii fiecare atom cum se zbate, fiecare cromozom cum pulseaza, o sa desenezi harti cu traseul privirii mele. O sa-mi poti cartografia fiecare ezitare. O sa-mi faci o mie de radiografii. Nimic nu o sa-ti fie necunoscut la mine pentru ca eu iti ofer totul. Omor Otilia din mine si nu las urma de enigma care sa nu faca contact cu amprentele tale. O sa cuprinzi ermetic intreaga-mi suflare.

Nu o sa mai putem deveni perfect straini dupa asta. O sa mai levitam din nou separat dar nemultumiti si cu intrebari mute pe buze. Totul o sa fie monoton si monocrom dupa atata „tot”. O sa fie migrene si necroze interioare de la atata lipsa, dar ce-ti mai pasa tie? Orbit de atata „tot”? Mai conteaza ca o sa poti sau nu cuprinde tot ce-ti dau cand iti dau „totul” fara sa-mi dai drumul..de mana? de tine? de mine? Nu.

Am sa iti dau tot.

Sa nu-mi spui ca nu te-am avertizat.

14798873_1262088677166680_1664319380_n

Sah pat

Eu una cand aud replica „barbatii sunt vanatori” (mai ales cand aceasta vine ca o justificare a unui act sau doua..sau trei de infidelitate)  imi scade glicemia. Nu inteleg de ce societatea imi baga pe gat ideea ca  barbatul e in cautare de nou si de aventura si de mister si de tot ce e virgin(mai mult sau mai putin), nedescoperit, incert, nedefinit si indefinit. Suna interesant, oarecum provocator pentru mine ca femeie sa stiu ca gadil interesul unui barbat daca nu pun punctul pe “I” si daca il las sa ma lase sa il las. Dar daca ne uitam in viata personala a unui astfel de “vanator” zugravit ieftin si cu var lavabil de oamenii din jur vad (in general) un individ incolor, inodor, insipid cu o viata extrem de previzibila, comoda si banala. Si atunci imi pun intrebarea: de ce nu e vanator si la serviciu? De ce nu se da peste cap pentru un job asa cum sa da dupa…un altfel de job? 🙂

bampw-black-and-white-couple-hand-hands-favim-com-406718

Nu..Chiar nu pricep cum sta treaba asta cu instinctul de vanator, cu nevoia de confirmari in asternuturi. Ce inteleg totusi este ca fiecare om care vine in viata ta e o lectie. Dar unii ori sunt grei de cap ori isi fac temele prea des pentru ca viata lor e cam plina de „lectii”. Si chiar nu gasesc nimic captivant in barbatii care sunt repetenti in “relatii prea grabite”. Oricum si noi femeile stim foarte bine cum sta cu pseudoiubitul, important e inceputul si sfarsitul .

Normal ca acum vine intrebarea: daca nu vrei un „vanator” cu varsta emotionala direct proportionala cu costul a 3 litri de benzina, atunci ce vrei? “Care sunt 3 calitati pe care ar trebui sa le aiba un barbat?” Ce intrebare stupida, doar nu ma duc sa-mi cumpar mobila, sa spun acum ca e importanta lungimea sau latimea si o caracteristica legata de „material” . Normal ca e mai complex de atat, normal ca trebuie sa mi se impleticeasca cuvintele in gura cand incerc sa descriu barbatul ideal..ca altfel n-ar mai fi ideal. Ar fi si el..la vanatoare.

Totusi pot sa spun fara ocolisuri faptul ca as vrea sa ma opreasca din gandit. Sa nu-mi gandesc toti pasii si mai ales pe ai lui. Sa-mi goleasca mintea de preconceptii, pentru ca normal ca le am si eu pe ale mele 🙂 si  stiu ca sunt o fire de un scepticism greu de imaginat care innoada fire invizibile la colturi de dorinte. Da.. sunt o persoana cerebrala si-mi gandesc fiecare pas „acum ne sarutam” „oare mai ramanem mult aici?” „oare despre ce o sa vorbim in continuare” . Nu!! cand sunt cu el vreau sa nu gandesc ca fericirea e in alta parte. Vreau sa nu gandesc deloc in momentele acelea…Cand e cu mana in parul meu vreau sa-mi amestece si gandurile, sa le permuteze in continuu.

Sa ma plimbe prin labirinturi launtrice, cu pedala de acceleratie calcata la maxim.

Defibrilator

Nu- mi place ca nu m-am dezlipit inca de „floricelele mele stilistice”. Ca mi-a fost teama sa spun o poveste asa cum e ea, fara manichiura si pedichiura facuta. Mi-a fost  frica poate ca o sa para prea simpla, nedemna de a fi pusa in cuvinte palpabile, ramasa astfel buna  doar de spus la un pahar de vin pe o terasa.

M-am gandit de multe ori la ce ar vrea altii sa citeasca. Apoi, de  cele mai multe ori, m-am gandit  la ce nu ar vrea sa citeasca. Sigur x nu ar vrea sa vada ca il iubesc acum mai mult decat atunci cand eram in bratele lui si ii puteam spune fara jocuri de cuvinte si piese share-uite cu subinteles. Poate ca y n-ar vrea sa inteleaga trezirea mea de dupa el, in care ma intrebam „ce naiba a fost in mintea ta”. El oricum stie si acum ca vreau maine, ca vreau soare, ca vreau la celalalt.

O poveste ar trebui spusa ca atare, dar cand te apuci sa o modifici si ii pui pense sus la umar si o mai strangi in talie, la final, nu mai stii cum arata schita originala. Uiti ca nu trebuia sa-ti fie frica sa iubesti mai mult, uiti cum era cand „nu era”.

Povestea devine cliseu sau drama…sau drama cliseu. Si atunci cine sa o mai citeasca? Poate doar cei care recitesc de fapt  ce au trait, asta ar insemna exact doi oameni minus cel care zugraveste povestea. Deci unul, unul singur pentru care randurile acestea sunt binecuvantare si blestem, miere pe varf de cutit, zbor inlantuit.

Si totusi pentru el se merita. Chit ca nu mai stie nici el cum a inceput povestea si ca ii lipseste curajul, ca nu cumva sa o strice pe la colturi. Nu-ti mai revii dupa o astfel de poveste, cel putin doi oameni o stiu bine.

Ma rog, doi oameni minus unul 🙂

cropped-12966187_10153602925363214_1030075850_n.jpg

Mercur neretrograd

Mi-a spus povestea lor cu jumatate de gura, dar sincera si candida ca o zi ploioasa la munte. Nu era nimic spectaculos sau siropos in povestea lor. Si simteam ca nu mi-o povestise doar mie, avea un fel anume de a impartasi detaliile si parca mereu tragea linii imvizibile si concluzii dupa fiecare propozitie. Da, stiam sigur ca nu sunt prima persoana care aude acea poveste si ca nu voi fi nici ultima. O impartasea cu resemnare, linistita dar invinsa de propriile neajunsuri. O povestea ca sa intealeaga altii cum se poate strica o iubire, poate in speranta ca ei vor reusi sa o repare la timp.

C. este o realista. Imi amintesc ca avea in Notes pe telefon notat frumos si ordonat tot programul cu punct si virgula, ora si minut. Stia dinainte ce o asteapta intr-o noua saptamana. Studia Stiinte politice si studii europene, era un student bun, dar nu grozav, constiincioasa dar nu stralucita. Visa la o familie, nu la o cariera. Voia sa-si apare independenta, sa aiba un serviciu dar totul era pe mediu. Voia putin din toate si cauta un om langa care sa-si construiasca un camin, o familie, desi multi ar fi spus ca era prea tanara (si prea frumoasa) ca sa se marite.

A. era opusul ei din multe aspecte. Visator, copilaros, galagios, lipsit de orice fel de dorinta de a-si planui viata sau timpul, ziua sau saptamana. Singura lui idee pe care o saruta noaptea pe frunte cu sfintenie era cariera lui de arhitect, pentru care muncea din greu, zi si noapte. Din pasiune pura, agitata, niciodata suficienta sau indestulatoare.

Cei doi s-au cunoscut la o petrecere numita Silent Disco. La intrare primeai o pereche de casti si fiecare asculta muzica individual, in lumea lui, dupa cateva pahare de ceva. Cei doi erau umar langa umar, ca doi magneti care nu pot sta prea mult timp la distanta unul de celalalt. Si-au dat castile jos in acelasi timp si se uitau la oamenii din jur care dansau pe o muzica, acum inexistenta.

 -Ciudati mai suntem si noi doi. Nu stiu de ce venim la petreceri de genul. I-a spus C cu toata naturaletea din lume, de parca erau casatoriti de ceva timp si iesisera seara in timp ce bona ramasese cu copiii acasa.

Au iesit afara si au stat de vorba pana dimineata. Si de atunci in fiecare zi s-au intalnit si au povestit, ras, plans, oftat impreuna. S-au mutat amandoi dupa cateva luni, adica ea a venit la el si incet incet isi aducea de la periuta de dinti, la perechi de sosete, rimel, genti. Incat la un moment dat, dupa ce a vazut ca sufletul ii tot dadea coate, el i-a spus:

 -Nu mai pleca. Ramai aici. Uite am golit dulapul din dormitor, ia-l tu.

Printre cele mai romantice gesturi ale lui A. Asa au ajuns cei doi sa locuiasca impreuna.

El lucra mult, avea internshipuri dupa internshipuri, predari, pregatiri, seminarii. Se vedeau rar si atunci el vorbea numai despre munca lui si cat mai are si cum mai are de facut X proiect. C. s-a transformat in stalp de rezistenta. Ii organiza munca, ii facea cafea de trei ori pe zi, ii ridica moralul cand era nevoie (aproape zilnic), stia cand trebuia sa il ia in brate si cand sa ii ofere spatiu. Dar A. era din ce in ce mai ocupat, mai nervos, mai nemultumit.

C. avea liste intregi cu lucruri pe care ar fi vrut sa le faca cu el: mers la Palatul Culturii, mers la teatru, film joia, la munte in vacanta de Paste. Toate listele le includea in liste tot mai mari cu lucruri care pareau deja pentru ea irealizabile, adevarate tarmuri utopice pe care ei nu aveau cum sa mai calce vreodata.

El avea un vis iar ea avea de suportat greutatea visului. El fugea si prin ploi pentru a-si atinge obiectivul iar ea din urma lui carand umbrele si paratrasnete.

Intr-o zi C. obosise. Aruncase toate listele, isi pusese periuta de dinti intr-o pungulita mai mica, blugii si gentile in valiza si plecase. Fara avertismente, fara certuri, fara reprosuri. Obosise sa fie stalpul lui de rezistenta, aproape invizibila in comparatie cu cariera la care aspira A.

El venise acasa si ii observase lipsa inca de la intrare. Si cel mai trist lucru e ca intelesese de ce plecase, desi nu discutasera niciodata deschis despre asta. Inca se iubeau, amandoi tristi si parca invinsi de o realitate mult mai mare decat fiecare dintre ei: el era visator…dar visul lui nu s-a rezumat nicicand la ea.

14528369_10154020740403214_30082090_n