Intr-o zi m-am cautat

   Adultul-din-mine, platitor de chirie si facturi intr-o zi a inceput sa caute Fetita-din-mine, din plictis, din curiozitate, din dor, dintr-un melanj emotional tomnatic, sezonier, auster si cat se poate de real.

   A inceput sa mearga curios pe drumul unde stia ca Fetita-din-mine mergea candva la gradinita, cu speranta vie ca o va gasi jucandu-se cu frunze undeva intr-o curte interioara. Adultul-din-mine merge si tot merge, pe drumul care duce doar spre gradinita Fetitei, apoi se pierde. S-a dus in fundatura copilariei, cu ochii vii si curiosi. Blocurile din jur ii pareau mai mici, oamenii straini si imbatraniti. Adultul-din-mine ezita, are ezitari de tot soiul, unele utile, lasa loc gandirii sa mai respire, alteori adevarate intarzieri ale momentelor importante din viata. Dar cum realizezi ca momentele vor fi importante doar cand acestea se pierd, le poti lasa sa intarzie.

   Adultul-din-mine apasa clanta, intarziindu-si suficientul momentul important. Cand intra, micile vestiare ii parura goale, dar totusi, obisnuit sa fie perseverent chiar si cu dezamagirile Adultul-din-mine continua sa se plimbe pe langa peretii colorati. Colorati de alti copii, complet straini lui. Intra sa o caute pe doamna educatoare, nici ea si nici Fetita nu mai erau de mult acolo. Se duse la cantina, Adultul-din-mine isi amintise ca spre deosebire de el, Fetita iubea sa manance la pranz. Nu, nu era nici acolo.

   S-a dus in aula imensa unde se tineau festivitatile de obicei. Nu era acolo, nici Fetita, nici aula. In locul aulei imense si glorioase, cu stele pictate in auriu, pe un cer albastru inchis, Adultul-din-mine privea o sala micuta pictata cu forme abstracte albastre si stele aurii sau argintii (Adultul-din-mine uitase imediat). A privit mica scena improvizata dezamagit. Se astepta sa o gaseasca pe Fetita acolo, pregatita sa spuna poezia  si rolul oricui, pentru ca Fetita-din-mine avea o memorie brici. Adultul-din-mine se uita in partea dreapta a salii, acolo se astepta sa o vada pe Fetita-din-mine facand karate, legata la brau cu o bucata de material negru, innotand intr-un costum alb imaculat pe care mama il calca si spala de fiecare data cu religiozitate. Nu ti-am multumit niciodata pentru ca mi-ai lasat copilaria atat de imaculata mama!

   Adultul-din-mine cu aceleasi ezitari a lasat in urma gradinita si s-a indreptat spre casa parinteasca. Cu gardul ei albastru si geamurile-i albe. Gasise surprins o cizmarie la intrarea in casa. Statuse blocat la intrare, plangand pe interior, cum fac numai adultii, neputand sa ajunga la Fetita-din-mine care probabil ca isi facea temele intinsa pe covor, cum statea in majoritatea zilelor. Striga de doua ori dupa setterul olandez al familiei, care crescuse cot la cot cu Fetita de alta data. De obicei venea in cateva minute, fluturand din coada, cu ochii sclipind a bucurie si entuziasm. De data asta insa, nu mai avea sa vina nimeni.

   Adultul-din-mine incepuse sa inconjoare casa, poate cine stie, la unul din geamuri va aparea Fetita-din-mine. Nu mai avea sa apara nimeni.

    Adultul-din-mine incepuse sa mearga spre scoala primara unde stia sigur ca invata Fetita-din-mine. Cu pasi rapizi trecu pe langa parcurile din cartier, cu ochii in patru dupa capul blond al Fetitei. Nimic… nici macar prieteni de-ai Fetitei, erau si ei acum adulti care se cautau cine stie prin ce parcuri. Odata ajuns in fata scolii, Adultul-din-mine inghiti in sec. Isi aminti ca era locul unde Fetita iubea matematica asa cum el nu o mai facea de mult timp, unde juca sah si participa la concursuri cu nume de animale, in care Fetita scria poezii. Pe vremea cand tata citea si se mandrea cu ce scria Fetita lui, pastrand „Convorbiri literare” cu sfintenie pentru ca aparea numele ei acolo. Numele Fetitei pe care Adultul-din-mine pornise o caute. Azi nici ea, nici ziarele nu pareau sa fie nicaieri.

   Adultul-din-mine se gandi sa o sune pe prietena cea mai buna a Fetitei, cu care dormea in weekenduri si care avea un balcon plin cu papusi. „Unde esti?” „Stii ca n-am mai vorbit de ani de zile, da?” „Esti acasa?” „Nu, nu mai sunt in tara de ceva timp” „Dar balconul?” „Poftim?” „Balconul cu papusi?” „Nici el nu mai e de mult acolo. Ar trebui sa suni si tu mai des.” Deci nici prietena Fetitei nu o mai vazuse pe Fetita de ani de zile. Ciudat. Erau nedespartite. Cum a renuntat ea oare la Fetita-din-mine? Sau poate ca Adultul-din-mine renuntase la ea.

    Dupa o zi obositoare de cautari Adultul-din-mine a plecat la mama. Mama care locuia intr-un cartier nou de cativa ani, strain cu totul Fetitei-din-mine. Nu avea cum sa fie acolo pentru ca nu fusese niciodata pe strazile acelea. Adultul-din-mine renuntase. Intrase greoi pe usa si isi pupa pe frunte fratele, fratele pe care Feitita-din-mine nu-l cunoscuse niciodata, cu care nu a apucat sa se joace sau sa se certe de la jucarii. Cu care nu a apucat sa doarma, sa faca baie in curte la bunici sau sa se intreaca pe biciclete. Mama venise si ea obosita dupa o zi de munca, Adultul-din-mine o astepta pe canapea. Mama se aseza si ii mangaie palmele pana se intampla ceva.. pana cand Fetita-din-mine aparu sfioasa si se lipi de mama, pe canapea. Chiar daca mama se mutase, departe de tata, departe de casa unde copilarise Fetita, ea reusise sa o gaseasca. Se strecurase pe strazi, printre oameni si frici, inapoi la mama.

   Asa invata Adultul-din-mine odata pentru toteauna cum avea sa o gaseasca mereu pe Fetita-din-mine. Lipita de mama.

mother daughter bond copy

Reclame

O cusca de aur, nu face mai fericit canarul

M-am plimbat prin tine cum te plimbi intr-o duminica lenesa de septembrie prin anticariatul de la coltul blocului… Pe vremea cand mai gaseai anticariate la colt de bloc. Mare dezordine mai e si prin tine, dar cine se aseamana..stii tu mai bine. Aveai vitrine mari, coplesitor de mari si-mi placea sa-mi lipesc nasul si pometii de iridiscenta rece si pacloasa. In spatele vitrinelor cetoase tineai doar lucrurile pe care le catalogai tu ca fiind “fragile”. In mare parte amintiri din copilarie, pentru unii copilarii dar pentru tine izvoare nesecate de suferinta la varsta adulta. Neconfirmare din partea mamei din gura careia nu-ti amintesti un “te iubesc” categoric, nici macar unul pe soptite, tacerea intraductibila a tatalui, absentele lungi de acasa, favoritismele unei invatatoare care nu te-a observat niciodata asezat cum erai in penultima banca, langa o timiditate acuta care te-a tinut de mana in prima zi de scoala. In penultima banca te-ai asezat in mare parte si prin viata, de frica sa nu te puna cineva sa raspunzi prea mult, prea des, prea sincer. Totul pleaca din copilarie si ce nu confirmi la timp, nu mai confirmi niciodata. Asa e? Sau nu?…

Tot la categoria “fragile” ti-ai inghesuit toate iubirile, mai putin prima si ultima. M-am mirat la inceput, dar am inteles ca prima si ultima dragose nu vor fi niciodata pentru tine “perisabile”, ai umblat cu ele prin minte de zeci, sute de ori si inca nu s-au tocit, spart, decolorat. Pulseaza intacte in tine indiferent de cate ori le-ai izbit de pamant. Ti-ai dat seama, dupa ceva incercari, ca raman pe “viata”, asa ca pe rafturi, in spatele vitrinelor, te-ai gandit sa incluzi doar iubirile peste care mai dai din greseala cu privirea cand e curatenie generala in tine si spui: ah, da, l-am trait si pe omul asta. Iubiri care, la o prima analiza mai complexa, ti se ciobesc in palme, care lasa multa mizerie in urma si peste care se depune imediat praful, dar pe care nu te simti indeajuns de confortabil sa le arunci. E greu sa arunci lucruri din jurul tau si mai greu sa arunci lucruri din interiorul tau.

M-am gandit sa fur ceva din tine, dar totul mi se parea prea “trait”, prea folosit, totul avea initiale si date pline de insemnatate ascunsa. Nicio moneda nu isi pierde mai repede valoarea ca o amintire care nu mai sta in buzunarul purtatorului. Ma gandeam sa iau ceva din tine doar de dragul de a-mi lasa amprenta tocmai prin absenta. Sa stii ca intr-un colt de suflet aveai o vaza, o masa, o lampa, sa uiti exact ce. Sa stii doar ca acum e in posesia mea. Sa nu conteze ce am luat, ci doar ca am luat ceva si ca intr-adevar e la mine. Si asta mi s-a parut prea intim, dar deja ma plimbam prin tine cum nu am avut curajul sa o fac nici prin mine. Asa ca m-am uitat inca odata lung la tot ce crezi ca detii.

La final m-am luat doar pe mine. M-am sustras din cosul pieptului tau, m-am volatilizat fara sa te anunt ca plec, mi-am sters orice urma care ar fi putut resuscita prezenta mea in tine. Te las sa te indoiesti ca am fost vreoadata eu prin tine si tu prin mine, n-ai putut fura si depozita nimic din experienta asta, tu vesnic colectioar de esente sufletesti.  Iti las doar o absenta densa care sa se imprastie peste tot in tine, fantoma unei iubiri care ar fi putut fi, dar nu a fost.

Favim.com-beautiful-bird-cage-free-freedom-430186

Omul pe care l-ai repeta din nou si din nou

Imi studiase cu minutiozitate ticurile verbale si de fiecare data cand avea ocazia ma tachina cu umor si sarcasm ca sa stiu si eu ca el ma avea sub lupa. Ca eram analizata in permanenta, pentru ce eram, dar mai ales (aveam sa aflu mai tarziu) pentru ce nu eram.

Ma mangaia cu podul palmei pe tampla dreapta, moment in care gatul meu aluneca efectiv spre el. Ma contorsionam ca o pisica de fiecare data cand ma atingea, chiar si fara intentie si fara sa-si dea seama, amandoi ghidati de porniri care de care mai inconstiente. Urasc sa ma mangaie cineva prin par, dar el.. pe el l-as fi lasat sa o faca. Ore intregi, zile. Pe el l-as fi lasat sa faca tot ce nu mi-ar fi placut cu vehementa la un altul. Ba mai mult, cu el as fi putut sa invat sa iubesc tot ce nu mi-a placut la un altul.

El era el. Avea o aura care-l absolvea de orice vina de pe lumea asta. Nimic nu-l putea pune sub sentinte usturatoare. Lui i-as fi putut ierta totul. Daca nu l-as fi iubit, probabil si astazi am fi fost impreuna. Suna ciudat si nedrept, ca orice mare poveste de dragoste, din marile romane ale lumii. Nu ca vreodata am fi putut fi noi un Tristan si o Isolda, n-aveam nici romantismul, nici excesul de zel.

Cand privesti ceva prea de aproape, prea mult timp, e suficient sa clipesti o data si totul sa dispara sub privirea-ti tulbure. Ca si cand n-ar fi existat vreoadata, de la bun inceput.

Omul era un geniu imprevizibil. Niciodata n-as fi putut deduce cand avea sa reapara in viata mea. Si chiar cu cateva zile inainte sa dispara imi promiteam: “e ultima oara” “e ultima oara a ultimei oara..”. Duceam negocieri obositoare si tratative cu el, dar cel mai adesea cu mine insami. Cand ne rupeam de realitate, de palpabil si concret fugeam in universul nostru inghesuit, decorat cu nume de copii, garduri albe si preturi pe metru patrat de gazon. Era frumos sa evadezi in buzunarasul secret al unei iubiri, de care si voi uitati de multe ori ca exista, ca e atasat undeva, fie in partea din fata, fie in partea din spate…

A doua zi, dupa mica noastra “evadare”, complicele meu la visare imi spunea ca nu mai vrea sa mai auda nicicand de mine. Imi insira n motive pentru care, asta, de fapt e cea mai buna, rationala, benefica in mod bilateral decizie de pe pamant. Ma gandeam la final daca fusesem martora la o despartire sau la vanzarea unui produs de teleshopping. Nu stiam daca urmeaza sa-mi primesc bine cunoscutii “papuci” sau o tigaie dry cooker. Starea de confuzie ma amortea putin, ca o injectie la stomatolog in gingia superioara. Prima data doare, apoi ajungi sa nu-ti mai simti jumatate de fata. Asa eram si eu. Cu jumatate de suflet amortit, cealalta jumatate incapabil sa vorbeasca si intr-o stare de amorteala auzeam distant un uruit. Uruitul unei taifun mental ce incepea usor, usor in mintea mea sa ridice praful la suprafata. Era linistea de dinaintea furtunii. Pana seara ( pentru ca manifesta de fiecare data curtoazia de a-mi vinde tigai in prima jumatate a zilei, aproape de fiecare data) amorteala disparea si ma aflam deja in mijlocul furtunii.

Sunt dureri atat de profunde incat nu le poti “plange”, le lasi pur si simplu sa stea in sezut chiar in cosul pieptului, ca o pisica care ti se furiseaza in pat in mijlocul noptii si de care te simti legata intr-un fel sau altul. Pe care stii ca ai sa o hranesti de fiecare data cand e nevoie si pe care o privesti cu teama ca nu cumva sa iasa pe “geamul uitat deschis al balconului”. Iti accepti durerea si atunci ea toarce linistit cateva zile, un pact avantajos, iti spui la final. Si cand in sfarsit te gandesti ca ar trebui sa mai adaugi un locatar pe lista de intretinere, apare, cu nonsalanta sa caracteristica, telefonul cu rol de ochi al furtunii:

– Auzi, nu ai vrea sa cobori? Sunt jos, la tine în parcare. Nu te grabi… O sa te astept in masina cat e nevoie.

Si apoi totul se schimba. Te duci la „Asociatia de proprietari” si le spui ca ai glumit, ca nu vei adauga pe nimeni pe lista de intretinere. Dai afara toate pisicile de prin apartament, furisate in mijlocul noptii. Te uiti in oglinda nemultumita, grabita si entuziasta, cu jumatate de talpi pe pamant si cealalta jumatate in al noulea cer.

Cobori si il vezi. Chiar acolo. Chiar acolo e acel om. Omul pe care l-ai repeta din nou. Si din nou. Si din nou.

36176926_10155789823833214_5965631281185161216_n

Sentimentele reale ale iubitului meu fictiv

Cine sunt eu pentru iubitul meu fictiv? Sunt a doua ceasca de cafea din ultima poza postata in ultima zi a saptamanii #lazysundays. Sunt acel #her pe care il citeste o alta indignata. Cine stie pe unde e si ceasca ei. Sau poate ca amandoua am impartit fara sa stim aceeasi ceasca. Ce e diferit, e unghiul pozei si faptul ca eu il fac sa zambeasca mai mult.

Sunt a doua portie de mancare care vine la masa in pauzele dintre cursuri, luni dupa-amiaza. Sunt cea cu care se vede cand e happy-hour, pentru ca in felul asta nu pot spune ca “nu ne-am vazut astazi” si ma mentine…happy?! Marti mancam la Pizza Hut, “pentru ca nu a mai mancat de mult acolo”, ne gandim din parcare si pana la masa daca sa ne tinem de mana sau nu. Uneori da, alteori nu.

Iubitul meu fictiv se asteapta sa ii dau mesaje de “Buna dimineata”miercuri dimineata, imediat ce ma trezesc. Se gandeste ce am facut pana la 5, pentru ca apar active 4h ago. Eu ma trezesc la 5 si intru sa vad daca a adormit sau nu. Active 2h ago. Dar pe whatsapp?! Niciunul nu da mesaj pana la urma, asa ca dimineata care putea fi buna curge pe langa mai nepasatoare decat noi doi la un loc.

Iubitul meu fictiv se asteapta sa ii dau mesaje de “Noapte buna” miercuri seara chiar daca ne-am urat deja asta cand m-a lasat la scara blocului. Eu ma duc in casa, ma demachiez, ma pun in pat, ma ridic din pat si beau apa. Ma pun inapoi in pat, verific, nimic. Iubitul tau fictiv is now active.

Joi, iubitul meu fictiv citeste articole “7 semne ca e interesata”,  Codin Maticiuc si niste citate din Suge-o Ramona pe care le gaseste pe instagramul lui Nimenidenicaieri. Singurele citate care mai reusesc sa ajunga la el. Iubitul meu fictiv posteaza poze din care sa se inteleaga ca nu e asa de “in a relationship” pe cat s-ar crede in timp ce ma intreaba daca nu “mi-e dor de el”. Pune un filtru peste poza, chiar daca e un citat nenorocit si incalzeste culorile fundalului complet aiurea. Pune un filtru si peste noi. Si inca unul si inca unul, incat uitam amandoi cum aratam de fapt la inceput si ce ne-am dorit unul de la celalalt.

Mai sta putin si isi pune la status “Oricum – era de preferat iadul cu o femeie deşteaptă decât paradisul cu una proastă.” Compliment voalat? Iubitul meu posteaza Drumes fara sa stie ca l-am citit pe nerasuflate prin clasa a 11a pentru ca iubitul meu fictiv nu ma cunoaste si nu stie ce-mi place. Se gandeste vag ca imi place doar el. Si ca e suficient. Dar nici pe el nu se cunoaste prea bine.

Vineri iubitul meu fictiv gandeste pragmatic si isi opreste notificarile de pe Tinder pentru ca simte ca i-am atras tangential atentia. Imi spune sa-mi las daca vreau amprenta, dar nu pe sufletul lui, ci pe telefon. Dovada suprema de iubire si de intimitate interpersonala. Ii ating buzele cu aratatorul, apoi butonul de meniu si apoi buzele mele. Nu las amprente decat acolo unde vrea el.

Sambata vorbim. Imi trimite un video amuzant pe messenger, radem putin acolo. Incepem sa vorbim pe Whatsapp despre cum a iesit vineri seara “neasteptat” (a 40-a vineri la rand –chiar ca neasteptat), imi trimite o poza pe instagram si 3 snapuri. Ce mult am vorbit sambata… Ne intalnim si trei ore intretinem conversatii marunte. Ma lasa acasa, continuam conversatiile marunte via text. Ne place sa jucam jocuri cu cine pe cine cauta, altfel cum am putea fugi de conexiunile reale. Desi noi suntem atat de conectati “peste tot”. E la o atingere distanta pe multiple aplicatii si la km distanta chiar si atunci cand e langa mine.

Duminica preferam sa cautam un serial la care sa ne uitam pentru ca in felul acesta nu trebuie sa vorbim prea mult unul cu altul. Peaky Blinders. Vikings. Black Mirror. Stranger things. Si asa ne trece saptamana. Ne gandim dupa inca o saptamana si inca o saptamana ca acusi urmeaza o aniversare. Si desigur, vrem o aniversare! Vrem sa sarbatorim prima aniversare, fara sa trecem prin 365 de zile de “hai sa ne vedem”.

Iubitul meu fictiv vrea fatada unei relatii, fara ca noi sa construim cu adevarat ceva si in interior. Cine mai are timp de asta cand ai atatea lucruri de facut?! Eu si el ne tachinam doar ca sa evitam conversatiile serioase, ne facem promisiuni inzorzonate fara sa ne gandim ca ele implica compromisuri. Vrem sa ne conectam la un nivel profund, dar mentinem totul la nivele superficiale. Mai mult Netflix&Chill, “luam lucrurile incet” “vedem unde duce asta” “lasa etichetele” “go with the flow” “nu pot sa-ti promit nimic”. Ne tinem la o palma distanta, un picior permanent in usa jucandu-ne cu emotiile celuilalt, incepem ca prieteni care isi numara beneficiile si apoi evoluam in relatii incerte, stangace.

Avem iluzia de control pentru ca “vorbim des” si ne dam un raport superficial cu ore, nume si locatii.  Fugim dupa dragoste si apoi de ea pentru ca “nu mai stiu sa iubesc”, iubitul meu fictiv abia si-a inceput viata dar deja e drenat emotional incat trebuie mai intai sa il vindec ca la final sa raman eu cea goala. Iar ultima solutie care-mi ramane este sa ma indragostesc de altcineva si sa-mi parasesc iubitul fictiv, care parca incepuse totusi sa simta ceva. #single #lazysundays

2fc69cdcb5bfc5bcc1ac0c69256166f0--coffee-date-coffee-break

Totul porneste(obisnuit) de la un nume (neobisnuit)

-Ai un nume tare neobisnuit.De parca ti l-ai ales singura. Ti se potriveste perfect. Nu te-as putea striga altfel.

-Poate doar iubito.

-Poate doar asa. De unde vine?

-Din neant. Ca si mine. Ai uitat ca eu mi l-am ales?

-Iti plac tie frazele eliptice.

-Ar trebui sa te simti flatat. Nu le pot folosi cu oricine, oricand. Cine sa le inteleaga?Daca nu tu?…De asta le folosesc mai mult in dialogul interior. De fiecare data ma gasesc vorbind in alt mod cu mine, ma redescopar. Stii ce spun?

-Chiar daca nu as stii, nu te-as putea intrerupe vreodata. Sirul tau discursiv e ca vinul foarte vechi, gros, ca mierea de dulce. Ma intorc la intrebarea lui  Stanescu „Și tu, a cui ești tu miere luminoasă care te ling cu ochii.”  Si totusi, spune-mi. De unde vine?

-Tata l-a inventat.

-De unul singur?

-Vocalele. La consoane a intervenit si mama. Stii ca barbatii au mereu nevoie de ajutor. O femeie i-a fost mereu in preajma si s-a asigurat ca-l ajuta, ca-l invata sa vorbeasca, bunica mea, o femeie rece si blanda in acelasi timp. Un paradox de om, de care-mi amintesc vag, placut, distant. Oricum, o femeie l-a invatat sa vorbeasca, o alta femeie l-a invatat sa taca. Mama l-a invatat sa daruiasca un nume altei fiinte. Nicio femeie nu a mai facut asta si cu siguranta nu o va mai face.

-Si totusi spune-mi. De unde vine numele tau?

-De pe alt continent.

-Asa ca tine, desi vorbesti perfect limba asta. Imi pari din alta lume.

-Si aia inventata. Asa-i?

-Poate..cele mai bune lucruri sunt cele inventate. Nu ne trebuie brevet pe ce inventam in interiorul nostru. Mai vorbeste-mi de tine.

-Ce ai vrea sa stii? Imi spunea cineva, mai de mult, ca in viata asta un singur om ajungi sa il vezi cu adevarat. Pe restul ii privesti mai mult sau mai putin. Tu pe mine..ma vezi?

-Cred ca te-am privit destul. As vrea sa te traiesc. Si ca sa te traiesc simt ca ar trebui sa te cunosc mai intai. Sau e invers?! Cunosti doar ceea ce traiesti.

-Ai vrea sa te invat cateva consoane? Nu prea multe..

-Cat sa se lege intr-un nume?

-Hai sa nu vorbim ideatic.. Am facut asta cu toti, esti constient, nu? Prinsa in exaltari copilaresti. Cu tine vreau sa fac ce n-am mai facut. Ce n-am facut cu un altul. Ce n-am facut nici cu mine. Mai bine-ti spun cate ceva despre mine V.

-Te ascult.

-Am sa-ti spun atat de multe incat, cand o sa fim la un restaurant, cu prietenii nostri, care sunt in realitate mai mult ai tai, decat ai mei si eu o sa fiu la baie, tu o sa stii sa comanzi in locul meu. De fiecare data, exact ce-mi doresc. Am sa-ti spun atatea despre mine incat sa nu fie niciodata nevoie sa-mi intrebi prietenele ce mi-as dori de Craciun, de aniversarea noastra, de ziua mea. Tu ai sa stii de fiecare data. Am sa-ti spun atatea despre mine incat o sa-mi amintesti cine sunt cand eu o sa uit uneori, purtata de ego-ul asta mare de copil singur la parinti majoritatea vietii, vesnic validat de toate persoanele din jur.. O sa-ti spun si despre copilul asta, ai sa-l cunosti si pe el.. Tu o sa le stii pe toate V. Imi spunea o prietena de a mea ca o femeie trebuie sa-si pastreze secretele, sa nu ii spuna barbatului chiar tot, sa tina mult si multe pentru ea. Atunci, langa tine n-am sa fiu femeie, o sa fiu transparenta ca un spirit, n-am sa te mint pe tine, n-am sa-ti ascund nimic.

-Suna a provocare..

-Si asta e rau?

-Stiu ca, pe tine, te anima mai mult provocarea de multe ori si nu omul in sine.

-Asa a fost ultima data. Cu tine o sa fie altfel…Ce cliseu.

-Promiti?

-O sa vedem amandoi la final.

-Nu-mi vorbi deja de final..

Pai omul il vezi asa cum e el abia la ultima intalnire. Il vezi in functie de cum stie sa se desprinda de tine. Vezi daca merita vreun titlu nobiliar sau mila sau multe alte lucruri. Pana atunci..se preface cum stie el mai bine. Abia cand pleaca e animat de un dezinteres imperceptibil care-i permite sa fie el cu adevarat. Uite, marea-mi iubire de exemplu, ultima data venise dupa tablouri. Ce stupid suna. “A venit sa-si ia tablourile”, cat de terestru si vulgar, aceast partaj idiot, putea sa ia si draperiile si casa cu totul ca nu mi-ar fi pasat. In fine, mi-a spus sa i le las pe veranda casei, ca nu vrea sa ma mai vada, ca ar fi prea dureros. A venit, eram undeva la etaj, am auzit usa trandindu-se ferm in urma-i. Un las nu avea cum sa plece dintr-o casa/relatie altfel decat ca un las. Dar l-am iubit oricum, las cum era, eram un copil si aveam mult loc in suflet pe vremea aceea. De atunci insa, am mai privit cativa oameni, dar nu i-am vazut cu adevarat. Cred ca am hipermetropie sufleteasca V. Il vad mai bine pe om cand e la distanta, decat cand e aproape. Stii vorba aia? Iti da cineva un deget si tu ii iei toata mana?! Ei bine, mie cand cineva imi da un deget, eu ii construiesc toata mana, in imaginatia mea. Palme puternice, ferme, hotarate. Sute de crochiuri imaginare despre cum poate sa arate omul asta, ce potential extraordinar zace in el. Pornesc dintr-un detaliu si construiesc cu inima in jurul lui povesti. Mie-mi plac povestile, de asta le si scriu. De multe ori am fost victima propriilor povesti, oameni simpli care jucau roluri marete. Se vedea de la o posta ca e o improvizatie ieftina. Trageam cortina rapid (dupa unii). Eu. De fiecare data eu.

-Stii ca nu-mi place cand imi vorbesti de un altul.

-Iarta-ma. Simt ca tie-ti pot spune orice.

12189612_735117113287407_5714713899740722022_n

Atasament inchipuit

Draga atasament inchipuit,

Trebuie sa renunt la tine. Nu am inceput prea bine totusi. Nu exista “trebuie” in dragoste. Incerc sa renunt la tine?! Nici macar. Astept. Sa functioneze forte exterioare mie si tie. Sa mi te ia. Si sa ma traga in departari. Cum se intampla cu valul si luna. Dar nu trebuie sa-ti explic eu tocmai tie. Asta.

Am auzit de multe ori ca exista povesti care nu trebuie scrise. Se mai soptesc din cand in cand. Prind un contur incert. Se infiripa in minte. Dar nu se traiesc. Am zis naiv. “Mie nu are cum sa mi se intample.” Sa traiesc cu un om in absenta. Mai mult decat in prezenta. Incerc sa-ti innod capetele draga atasament inchipuit. Sa nu te mai traduc. Nu mai stiu de unde. De unde sa incep. Cum devine in fond un inceput, un act final.

Am gasit oameni. Care mi-au parut ca-ti seamana. Le-am zimbit. Complice. I-am aplaudat in minte. Pentru calitatile pe care ma gandeam ca le ai. Doar tu. Mi-am lipit limba de cerul gurii. Ca sa nu te pomenesc. Decat in minte. Simplul gand. Ca ai sa citesti randurile acestea. Ma intristeaza. Ai sa te indoiesti ca sunt pentru tine. In unele. Ai sa te regasesti in altele. Poate. In altele si nu in mine. Eu nu sunt. Nu m-ai lasat sa fiu.

As putea arunca un singur cuvant. Ca sa-ti dau garantii. Ca intr-adevar. Pe tine te evoc. Cel mai bine in scris. Dar noi atasament inchipuit. Noi traim cel mai bine. In incertitudini. Daca am scoate valul asta. Mi s-ar parea vulgar aproape. Sa ne cunoastem fara ca tu. Sa ai un picior in permanenta pe frana. Ai fi putut sa ma vezi asa cum sunt. Ce rau suna. Nu?! Sa vezi omul pentru esenta-i tare. Sa-ti vorbesc de nucleul meu dur. Sa vezi ce ma anima cu adevarat. Nimic ca tine. Oricum.

Ti-am vazut initialele. Pe fatada unei cladiri. Mi s-au zdruncinat peretii sufletului. Am zambit trist. Am atras atentia celui de langa mine. Uite. De parca ar fi putut intelege vreodata. I-am spus grabit sa o lase balta. Nu conteaza. Cand vine vorba de tine. Si de mine. Totul tine. De fatada🙂

Noaptea ma invelesc cu “e mai bine asa”-uri. Mai bine acum. Decat mai tarziu. Orice ar mai insemna. Si asta. Ma invelesc cu nevoi. De a te uita. De a te visa mai putin. De a spera ca vei veni din/in sens invers. O sa-mi spuna lumea ca sufar. O sa se intrebe dupa cine. O sa se gandeasca la oricine. Doar la tine nu. Cine sa stie ca te-am trait? Te-am inghesuit adanc in suflet. Totusi. Nu-mi esti secret. Ca mi te citesti pe buze. Cred ca de asta nu pot saruta un altul.

E a treia zi de cand tot scriu in draftul asta. Nu stiu ce as putea. Sa-ti mai spun. Si totusi simt ca ai inteles totul gresit. Si ca ar trebui sa-ti dau. Niste justificari. Asa se spune?! “A da niste justificari.” M-a ametit de tot. Centrifuga asta mentala. Ce-ti poarta numele. Cum ziceam. Ai inteles gresit. Vreau sa trec dincolo de cuvinte. Prin cuvinte. Simt langa tine. Imi place sa stau cu capul pe genunchii tai. E locul meu de reverie. E loc de stat. Cu sufletul in palme. Imi place sa te privesc in ochi. Indelung. Esti printre singurele persoane cu care as vrea sa traiesc mereu. Ochi in ochi. Dar e tarziu pentru asta. Cine spune?! Tu. Si eu. Prin taceri binevoitoare. Am atatea sa-ti mai spun tu, atasament inchipuit. As mai putea scrie. Inca 3 zile in draftul asta. Gandindu-ma ca totul ajunge la tine. N-as mai incheia. De incheieri te ocupi tu. Ai uitat?! 🙂

Viata mea cu tine e mai degraba in urma mea. Decat inainte. Eu traiesc prinsa intr-o existenta. Tu in alta. Iti simt prezenta ancorata in nisip miscator. Zarurile s-au aruncat abrupt. Simt ca ne mai putem incrucisa pasii. Doar ca nu ne mai putem intalni niciodata.

Las finalul

liber si

deschis

ca ultimul

nostru

(aproape)

adio.

Asteptarile de azi, dezamagirile de maine

In seara asta m-am gandit minute in sir la prietena mea cea mai buna din copilarie. Lucru neobisnuit, nici acum nu stiu ce anume mi-a declansat amintirile cu ea, cred ca reveria momentului. In fine, cert este ca m-am gandit la ea indelung. Ea, fiind cu 6 ani mai mare decat mine le-a trait, simtit, reprimat pe toate cu mult inaintea mea. Ce ne-a unit intr-o prietenie de ani de zile a fost disponibilitatea mea de a asculta si dorinta ei de a-mi povesti totul.

Cred ca ea este singurul om care a reusit sa ma faca sa tac cu adevarat. Sa ascult doar de dragul de a asculta, nu din dorinta de a raspunde. Pentru oricine ma cunoaste cat de cat cred ca e greu de imaginat un asemenea scenariu, dar cu ea, taceam ore intregi. Imi descria cu aviditate tot ce traia in galaxia ei indepartata in fond de a mea. De la ea am inceput sa inteleg cum se poate creiona o poveste de iubire, ce sunt acelea asteptari, ce implica o despartire si cum se desfasoara o scena de gelozie pe muteste.

Tipa, o adepata de nestramutat a monogamiei, in timpul ei liber era amatoare si mare consumatoare de iluzii (auto)construite in jurul unor barbati care pur si simplu erau suficinet de norocosi sa fie intr-o proximitate multumitoare. Avea ea un fel de a se (ante)pronunta in iubire cum n-am mai vazut.  De fapt, asta am mai intalnit. Si eu am fost de multe ori victima propriului meu optimism, indragostindu-ma de potential si nu de om ca atare. Ce am admirat oarecum la ea a fost consecventa si incapatanarea cu care credea in imaginarul ei. Chiar daca omul de langa se dezbraca vulgar si rapid de orice vesminte i-ar fi ales, ea alegea sa nu vada. Trebuie sa invatam sa intoarcem capul din cand in cand in iubire. Capul si nu spatele. Nu e comod, dar am observat ca e necesar. Asta fiind alta poveste.

Planul ei parea bine pus la punct. Ceruta la 18 ani de primul in toate, in fata Palatului Culturii cu cativa pietoni aplaudand frenetic in jur. Un inel micut incarcat cu promisiuni mari ce aveau sa se volatilizeze luni mai tarziu. El a disparut, inelul nu. In schimb inelul a fost inlocuit de altul si apoi de un altul. Promisiuni dupa promisiuni inegreau usor asteptarile ei adolescentine. Acum se aproprie vertiginos de 30 de ani. E singura. Singura si frumoasa. A trecut tarandu-se prin mocirla dragostei , minciuni, intrerupere de sarcina, inselat, incapatanandu-se sa-si pastreze asteptarile si nu omul de langa.

Mi-a fost model ani de zile. Imi spunea sa nu caut, sa raman demna mai ales cand plec de langa cineva, sa intep subtil, sa nu arat ce ma apasa, sa-mi pastrez oaze de sperante in alti oameni, sa nu ma cert si sa-mi verbalizez doar prin apropouri adevaratele trairi interioare. Unele tendinte le pastrez si acum. Am crescut langa ea. La un moment dat, am prins si eu glas. Ii placeau aciditatea si sarcasmul meu . Ea avea rabdare sa trimita mesaje lungi si siropoase eu interveneam doar cand era vorba de dat cu flit. Nu stiu daca mai crede in iubire sau daca a obosit pur si simplu. Nu stiu daca mai trimite acum cuiva mesaje lungi si siropoase de noapte buna sau daca alege sa vada frumosul in orice ca un pasionat de orfism. Dar stiu ca a visat prea frumos. De parca nu se potrivea cu realitatea de aici. Sunt curioasa in ce realitate se invarte acum.. Sau in a cui.

ring-1167513__340

Sarituri in sincr(om)

Ma uitam la televizor. Eram cum iti place tie. Sa ma vezi. Cu o prinzatoare de par incerta in mijlocul crestetului. Cu ochii obositi. Sau tristi. Sau tristi de obositi. Cu haine largi. Si ganduri stramte. Priveam pierduta sariturile in sincron. Te-ai fi gandit vreodata ca o sa urmaresc asta? Nici eu. La linia de start se pregatea urmatoarea pereche. Un brabat grasut si indesat. Celalalt era inalt si filiform. Mi-am concentrat privirea pe diferentele dintre ei. Atat de vizibile. Mi-am zis pe loc. In termeni de fizica “nu o sa mearga”. Nu pot sa porneasca si sa ajunga in acelasi timp. Unul il va lasa mereu in urma pe celalalt.

Si totusi, cu ochii atinti la televizor am fost martora la acea miscare. La acea miscare ideala. Sincronizare perfecta intre start si intrare in apa. M-am gandit si la noi. Mai apoi. Si mi-am dat seama ca in univers totul este un exercitiu de compensare. Cand mergi mai incet, te fortezi mai tare. Efortul de a ramane in sincron. Iti amintesti de asta? Hai sa fim si noi o pereche. Sa plonjam in bazine pline ochi cu suflet. Sa pornim de la start…Oriunde mai este si startul ala. Promit sa sar mai sus. De fiecare data. Sa te prind din urma. Sau tu pe mine. Sau noi pe noi.

Stai! Mi-am amintit si de neuronii oglinda. Cand privim o persoana efectuand o actiune fizica se intampla ceva. Suntem incredibili noi. Stii nu? Aceeasi neuroni pe care ii activeaza persoana in miscare, ii activam si noi. Desi noi nu sarim. Desi noi stam pe canapea. Si altii alearga km. Se intampla si in relatii la fel? Avem ceva in inima care sa se activeze privind? Sau simtind? E capabil sufletul de actiuni mimetice? M-ai iubit vreodata prin imitatie? Altele cu siguranta pe tine. Citind randurile mele. Crezand ca sunt pentru tine. Crezand ca existi dincolo de randuri. Poate ca uneori o faci. Poate ca respiri undeva. Din celuloza sa devii celule.

Dar revenind. Mi-am mai amintit de ceva. Ar trebui sa ma uit la tv mai mult. Asa-i? La canalul de sport. Nu aveam cum sa-mi amintesc de neuronii oglinda, fara sa-mi amintesc de Reactia Gauchais. Cand imiti gesturile, tipare verbale sau atitudinea celui din fata ta. La nivel subconstient normal. That’s where the fun part is, nu? Esti in sync cu persoana din fata ta. Se intampla in situatii sociale, in special cu persoane intime noua. Familie. Prieteni. Sau cu oricine mai reusim sa gasim intimitate in zilele astea grabite. Imitatia este un act constient. Reactia Gauchais nu. Trebuie sa existe o conexiune. O facem de mici copii pentru a stabili un gen de simt al empatiei, pentru a traduce emotii. Am incercat, facand putin priming recunosc asta recent. Cand am simtit o conexiune. Si ghici ce? A mers! Imi mangaiam obrazul drept. Si oglinda mea la fel. Bateam cu degetele in masa. Si oglinda mea la fel. Ne jucam cu pliculetul de zahar. A fost un act pur informativ. Pentru mine. A fost o conexiune. Pentru noi.

Da! O sa-ti scriu. Mai rar. O sa ma uit la sport. Mai des.

67331b153a84d50416bcdaed50708a34

Istoria unui compromis

Mi-ai zis să stau. Să stau. Până când zilele cu tine vor începe. Să doară. Nimic mai simplu. Ieri ne-am plimbat. Ba prin ochii tăi. Poate și prin ai mei. Ai mei prin ai tăi. Te-am simtit la mile distanță. Nostalgic. Apatic. Nimic din ce puteam atinge. Nimic. Locul tău pe umărul meu. Loc de stat cu sufletul în palme. Doare? Doare doar puțin. Ieri mai mult, azi poate si mai mult. N-am înțeles eu. N-am învățat să iubesc la cronometru. Mult in puțin timp. Puțin in multe. Îmi ticăie pieptul. Vibrează și coastele.

Mi-ai spus să uit. Să rămân la linie de start. Să traiesc cu tine aici. Și acum. Să nu vezi că aș vrea altundeva. Altcumva. Pentru că atunci te-ai supăra. Te-ai supăra, nu?

Mi-ai spus că luna de afară. Că luna de afară a mușcat din zi. M-am uitat și eu pe geam. Prea târziu. Prea devreme. Urăsc ferestrele întredeschise. Prostia agresivă. Zilele incerte de miercuri. Diminețile incongruente cu viața de până acum.

Mi-ai spus că ar trebui să fiu mai atentă. Cu tine și la tine. Să te iau în brațe. Și eu neîndemânatică, te-am luat în suflet. O dată. Dar o dată e suficient.

Mi-ai spus că vorbesc prea mult. Am tăcut . Și când am tăcut, ți-am trecut.

Mi-ai spus că am să rămân cineva pentu tine. După ce ți-am fost ceva. Surogat. Lecție. Amuzanent. Infirmieră. Ideal de consum feminin. Casnică..casnică mai puțin. Să fim serioși.

Mi-ai spus că m-ai visat într-o seară. Eu te-am visat în fiecare seară. Atât de mult încât. Rămăsesem restanțieră. Am început să te visez cu ochii deschiși. Și ziua.

Mi-ai spus că ai vrea să-mi iei flori. Ți-am zis că-mi plac cărțile si carnețelele mici. Și colorate. Și la suprapreț. Nu mi-ai luat nici flori. Nici cărți. Nici carnețele la niciun preț.

Mi-ai spus să jucăm baba oarba. Pe întuneric. Suflet lângă suflet. Încă te caut. În alții ce-i drept. Cu ochii întredeschiși. Mai, mai te-aș recunoaște.

Mi-ai spus că mă zvârcolesc noaptea în pat. Nu așa cum ar crede unul. Că țip. Nu așa cum ar crede un altul.

Mi-ai spus că lucrurile sunt simple. Ai desenat un punct. Pe o coală albă. Și mi-ai lăsat imaginația să zboare. În jurul lui. P u n c t. De echilibru? Punctul pe i? Punct de interes? Punct de rezistență? La naiba, că era doar un amărât de punct.

Mi-ai spus să nu te iau în serios. Nici când te-am luat în râs nu a fost prea bine. Te-am luat într-un râs serios. Spirt pe latura conceptuală și logică. Le gândeam mult. Îmi antrenasem un simț al replicii nemaipomenit. Totul. Sistematic. Gândit. Răsucit după urechi.

Mi-ai spus să nu ieșim săptămâna asta. Eu voiam să te vad. „Pretextam”. Mult. Devenisem unitate de măsură a apropoului.

Mi-ai spus să aștept. Timpul căpătase două dimensiuni. Lungimea după soare. Și adâncimea după patimi. Și gonea prin mine, prin soare, prin patimi.

Mi-ai spus de fluturi. Mi-ai zis că o bătaie de aripi. Pe un continet. Stârneste un uragan. Pe un altul. Ți-am zis să părăsim. Această lume. În care tot ce se mișcă. Dezvăluie ce e mai urât.

poza articol

Praf de stele

Si mai dau din cand in cand peste o dragoste atat de fragila.. incat nu o pot cuprinde in ambele-mi palme. Nu o pot trai decat pe soptite, pe furis. Sa vreau sa-i pun si lacat si funda rosie pentru ca e si dulce si amara. O chem cu sufletul si o alung cu mintea.

Trebuie sa mi-o ascund din priviri, sa nu-mi mai ingreuneze genele ninse. Ma oboseste secretul si ma roade placut ca atunci cand atingi o rana doar ca sa te asiguri ca e inca acolo. E acolo!

E ca atunci cand vezi un trailer bun la un film prost. Tot astepti sa vezi “partea aia”. Partea aia care te-a tinut minute cu sufletul la gura. Dar doar iarna. Pentru ca atunci tot ce ating mi se topeste-ntre degete.

Uneori doare. Doare in partea dreapta sus de suflet.

Nu stanga jos?

Nu. In dreapta sus pentru ca dorul e ca

O smoala care curge pe interior.

Odata ce te-ai sters putin de el

Ramai patat. Nu te las pentru ceea ce esti, ci pentru ce cred ca n-ai putea sa ajungi.

Pricepi? Astept. Imi vibreaza telefonul odata cu sufletul.

Cand eram mica mama ma privea in timp ce taiam staniol auriu. Era prima data cand renuntasem la foarfeca mea zimtata care-ti oferea garantia ca nu poti sa te tai (mai tii minte cand traiam din garantii?). Ma privea doar. Cu foarfecta mea de “om mare” cum taiam visand la stele. Aceeasi privire o am si eu uitandu-ma la tine. Stiu ca ai sa tai bucati de stele din mine, dar nu stiu exact cate si de unde. Cate galaxii ai sa gasesti pe un staniol incert cu foarfeca ta de om mare. Simt cum freamata galaxii in mine prin tine. Tu le tai: esti prea mica, razi si la glumele proaste, vrei prea multe de la viata si prea putine de la mine.

Cand ma uit la tine ma simt ca atunci cand se intampla sa te joci cu tine, cel de 6 ani, cu sufletul legat la ochi. Observi la un moment dat ca ti-ai dat mingea pe casa si ca nu o poti lua nicicum inapoi pentru ca e mai parasita casa decat tine si pentru ca si tu si mingea ramaneti fara aer.

Cand ma uit la tine ma simt.

24829394_10155240050613214_621468292_n