Draga atasament inchipuit,
Trebuie sa renunt la tine. Nu am inceput prea bine totusi. Nu exista “trebuie” in dragoste. Incerc sa renunt la tine?! Nici macar. Astept. Sa functioneze forte exterioare mie si tie. Sa mi te ia. Si sa ma traga in departari. Cum se intampla cu valul si luna. Dar nu trebuie sa-ti explic eu tocmai tie. Asta.
Am auzit de multe ori ca exista povesti care nu trebuie scrise. Se mai soptesc din cand in cand. Prind un contur incert. Se infiripa in minte. Dar nu se traiesc. Am zis naiv. “Mie nu are cum sa mi se intample.” Sa traiesc cu un om in absenta. Mai mult decat in prezenta. Incerc sa-ti innod capetele draga atasament inchipuit. Sa nu te mai traduc. Nu mai stiu de unde. De unde sa incep. Cum devine in fond un inceput, un act final.
Am gasit oameni. Care mi-au parut ca-ti seamana. Le-am zimbit. Complice. I-am aplaudat in minte. Pentru calitatile pe care ma gandeam ca le ai. Doar tu. Mi-am lipit limba de cerul gurii. Ca sa nu te pomenesc. Decat in minte. Simplul gand. Ca ai sa citesti randurile acestea. Ma intristeaza. Ai sa te indoiesti ca sunt pentru tine. In unele. Ai sa te regasesti in altele. Poate. In altele si nu in mine. Eu nu sunt. Nu m-ai lasat sa fiu.
As putea arunca un singur cuvant. Ca sa-ti dau garantii. Ca intr-adevar. Pe tine te evoc. Cel mai bine in scris. Dar noi atasament inchipuit. Noi traim cel mai bine. In incertitudini. Daca am scoate valul asta. Mi s-ar parea vulgar aproape. Sa ne cunoastem fara ca tu. Sa ai un picior in permanenta pe frana. Ai fi putut sa ma vezi asa cum sunt. Ce rau suna. Nu?! Sa vezi omul pentru esenta-i tare. Sa-ti vorbesc de nucleul meu dur. Sa vezi ce ma anima cu adevarat. Nimic ca tine. Oricum.
Ti-am vazut initialele. Pe fatada unei cladiri. Mi s-au zdruncinat peretii sufletului. Am zambit trist. Am atras atentia celui de langa mine. Uite. De parca ar fi putut intelege vreodata. I-am spus grabit sa o lase balta. Nu conteaza. Cand vine vorba de tine. Si de mine. Totul tine. De fatada🙂
Noaptea ma invelesc cu “e mai bine asa”-uri. Mai bine acum. Decat mai tarziu. Orice ar mai insemna. Si asta. Ma invelesc cu nevoi. De a te uita. De a te visa mai putin. De a spera ca vei veni din/in sens invers. O sa-mi spuna lumea ca sufar. O sa se intrebe dupa cine. O sa se gandeasca la oricine. Doar la tine nu. Cine sa stie ca te-am trait? Te-am inghesuit adanc in suflet. Totusi. Nu-mi esti secret. Ca mi te citesti pe buze. Cred ca de asta nu pot saruta un altul.
E a treia zi de cand tot scriu in draftul asta. Nu stiu ce as putea. Sa-ti mai spun. Si totusi simt ca ai inteles totul gresit. Si ca ar trebui sa-ti dau. Niste justificari. Asa se spune?! “A da niste justificari.” M-a ametit de tot. Centrifuga asta mentala. Ce-ti poarta numele. Cum ziceam. Ai inteles gresit. Vreau sa trec dincolo de cuvinte. Prin cuvinte. Simt langa tine. Imi place sa stau cu capul pe genunchii tai. E locul meu de reverie. E loc de stat. Cu sufletul in palme. Imi place sa te privesc in ochi. Indelung. Esti printre singurele persoane cu care as vrea sa traiesc mereu. Ochi in ochi. Dar e tarziu pentru asta. Cine spune?! Tu. Si eu. Prin taceri binevoitoare. Am atatea sa-ti mai spun tu, atasament inchipuit. As mai putea scrie. Inca 3 zile in draftul asta. Gandindu-ma ca totul ajunge la tine. N-as mai incheia. De incheieri te ocupi tu. Ai uitat?! 🙂
Viata mea cu tine e mai degraba in urma mea. Decat inainte. Eu traiesc prinsa intr-o existenta. Tu in alta. Iti simt prezenta ancorata in nisip miscator. Zarurile s-au aruncat abrupt. Simt ca ne mai putem incrucisa pasii. Doar ca nu ne mai putem intalni niciodata.
Las finalul
liber si
deschis
ca ultimul
nostru
(aproape)
adio.
Aditi Gheran 