Iubire

Unii o vad nenorocire
“Mergeti pe varfuri,
Cu grija, feriti-va de iubire!”

Unii o vad ideal si binecuvantare
Uiti de griji, de tine,
Uiti tot ce doare.

Altii nu o vad scop si sens,
Isi spun “I love you”
Doar la past tense.

Unii o cauta cu reflectorul…
Seara, pe-ntuneric,
Ziua-nchid zavorul.

Unii aleg bine pe hartie,
Se desprind de suflete pereche
Ideal si poezie.

Ajung sa traiasca vieti de carton,
Ziua cu cearta,
Noaptea fara somn.

Multi spun multe despre iubire
Ca are nuante, diferente,
O sfoara cu multe fire.

Unul iubeste mai mult deobicei
Altul mai pe alocuri,
Fara promisiuni si scantei.

Pe altii iubirea ii lasa muti
Ochi in ochi,
Ganduri in ganduri pierduti.

E o altfel de traire
Multi o numesc destin
Eu ii spun simplu
_____________ .

Anamneză

E rece aici pe plaja asta, fară tine. Frigul mi s-a cuibarit până în oase și tot singur mă simt. Uite, în coliba noastră de pe plajă, de când ai plecat a crescut un ficus enorm. S-a-nălțat din nisipuri mișcătoare, a spart uși, s-a prelungit peste tot pe pereți, pe mobilă, pe mine. M-a invadat imediat după ce-ai disparut, tu furtună veșnic neînțeleasă, de atunci trăiesc printre liane si mă zbat să ies la lumină ca Iona din burta peștelui. Al câtălea pește e oare? Sufletul mi-e solzi transparenți. Mi-e dor de tine ca de lumina zorilor. Ai plecat așa de firesc de lângă marea noastră… Aici credeam că trăim fericiți, ne spala marea, eram veșcnic curați. Sufletul scârțâia a sărat și a puritate. Ne înveleam cu valurile și făceam dragoste în fiecare săptămână pe Lună. Și pe o altă Lună. Ș-apoi o altă Lună.

Mi-ai zis că dacă te voi rani, vei pleca sfâșietor, anulându-mi existența, de parcă nu m-ai trăit niciodată. Nu te-am crezut și te-am privit la fel cum mă uit acum la marea asta și aștept frigul. N-am să-ți mai aud niciodată glasul, așa-i? Marea e învolburată și ficusul meu crește și mă sugrumă. Mă asfixiază singurătatea asta. Mi-e dor de doi și…de pașii pe Lună. Mi-e dor să te privesc în ochi și să aud ce-nsemn. Mi-ai luat sensul. M-ai pustiit de înteles. Ai plecat ca fulgerul din mijlocul furtunii, rapid, surd și sfâșietor. Nici o clipa de dat înapoi, de privit în urmă, de pași regândiți, de întoarcere grăbită. Ai pârjolit plajele noastre și nisipul l-ai transformat în scrum. Mi-e negru nisipul ca o mare de frunze mucegăite.

Priveam în larg și vedeam un vapor falnic. În depărtări. Acum se uită marea înapoi la mine, ca-n oglinda și vede o adevarată epavă. Ruginesc a abandon. Pustiit am eșuat la câțiva pași de coliba noastră, pe care aștept să îi îmbraci din nou într-o zi. În acea zi. “Mai lasă-mă să văd zorii. O dată..într-o zi, în acea zi.” Ca o maree răgușită te cheamă vocea mea și ieri și azi. Și mâine. Și tu nu auzi, tu nu asculți. Tu ridici castele de nisip cu un altul, pe plaja altcuiva. Nici măcar nu te mai iubesc, să știi, nici măcar nu te mai cunosc, că nu-mi vorbești și nu te știu și eu n-am sens și eu nu sunt. Simt pentru tine neliniștea somnambulului noaptea, când privește Luna. Nu dorm, doar visez la coliba noastră de pe plajă..

Viața- un mare teren viran

Viața îmi pare un mare teren viran pe care ne naștem cu toții. E gol și plin în același timp, poate de asta nu întâmplător mulți aderă la ideea de ,,tabula rasa”. Ne naștem cu o informație preexistentă (inconștientul colectiv și arhetipurile lui Jung) sau totul este doar o hârtie albă în fața căreia suntem ordonați școlărește, după ce a sunat clopoțelul?

Viața îmi pare un mare teren viran. Ne naștem în mijloc, cu senzația de spațialitate, simțim că avem necunoscut și în față și în spate și în lateralele noastre. Apoi viața începe să se democratizeze în jurul nostru. Întâlnim oameni și ne naștem lângă oameni care ne schimbă idetica terenului nostru viran. Și brusc încep să se planteze idei intime în mintea noastră, acea tabula devine mai puțin rasa. Încep să se producă ,,lotizări” și să rodească loturi întregi de idei. Și fiecare lot prinde conturul lui, propriu și ușor separabil de restul.

Despre unele loturi din mintea mea îmi este ușor să vorbesc: despre grija omului modern legată de animale de exemplu, despre alegerea neîntamplătoare a cuvântului ,,adopta” aduci când luăm în grija noastră un animăluț (in genere un câine). Nu mi se pare întamplătoare utilizarea cuvântului a adopta un animal, la fel cu cea de a adopta un copil. De multe ori limba și utilizările ei trăiesc înaintea noastră, de multe ori limba, limbajul uzual este mai perspicace decât noi și încapsulează în el adevăruri profunde. După cum spuneam, nu îmi este incomod sa vorbesc despre grija nouă, suplimentară, a omului modern față de animale. Dar imi este, recunosc, incomod să vorbesc deschis și public despre alte loturi din viața mea: religie, deschiderea față de orientările sexuale ale altor persoane, rasism etc. Și nu pentru că am păreri extremiste, sau inflamatorii, ci pentru că simt că aceste conversații îmi sunt comode doar într-o stare de privatizare, de încredere împărtășită și duală între interlocutori. De asta mă feresc de ele la adunări, la orele cu studenții, în grupuri noi de oameni etc.

Nu îmi place sa emit terorii, judecăți de valoare despre subiecte complexe și care pot fi evident dureroase pentru cei din jur. Pentru că în sine, orice subiect poate să fie dureros pentru cineva, orice subiect are o potențialitate intrinsecă de a produce fie alinări sau suferințe, dar unele poartă evident stegulețe si semne ce indică opreliști de multe feluri. Și de aceea le evit, o lașitate precaută cu care recunosc că îmi este comod să trăiesc. În care mă cuibăresc, un fel de lux al autocenzurei, o limitare conversațională pregândită.

Viața îmi pare un mare teren viran. Contează totuși cum alegi lotul pe care sădești o idee și proveniența seminței, cel mai adesea ideile au o proveniență exterioară pentru că omul rareori planteaza semințe din propriile framântări și concluzii despre lume. Omul împrumută prin proxy sau prin criptomnezie ideile pe care le aude, le vede, le simte complet. O analiză la firul ierbii îmi arată cu ușurință câte idei sunt ale altora și câte s-au născut din mine, eu fiind sămânța și factorul fecundator și cel care le îngrijește mai târziu. Puțini sunt oamenii capabili de aceste fenomene și aici mă opresc și mă înclin în fața propriei failibilități. Plantăm prin procură idei care nu sunt tocmai ale noastre.

Pe lângă sămânța plantată, un alt factor important este și calitatea solului. Este el capabil să rodească fructele plantate sau nu? Și dacă da, cât timp? În fața incendiilor produse de haosul vieții, ce rămâne și ce arde de sus și până la temelie? Uneori, în conversații, fără să vreau am început să sesizez cine are grijă de ce plantează și cine nu. Și când spun asta invoc o imagine care îmi vine în minte:

Suntem în avion, deasupra pământului care înca se poate ghici pentru că afară nu sunt mulți nori. Cerul este senin, geamul rotund este curat și imaginea focalizată extrem de clară. Uneori, vedem plantatii întregi extrem de bine îngrijite, geometric perfecte, totul pare plantat ca din cer, pentru că se află într-o perfectă armonie, formează o figură perfectă. Alteori, zburăm deasupra unor terenuri extrem de haotice, adevarate jungle disforme care nu par deloc pregândite, care au fost abandonate într-o sălbăticie absolută. E greu să spui ce se află la baza hățișurilor, obositor pentru ochi și minte, munca descoperirii pare un tur de forță major și total inutil. Așa este și cu oamenii. Unii îngrijesc cu meticulozitate ce plantează, alții lasă să crească orice aduce vantul..

Aspiration and inspiration

We aspire to a life so perfect it almost hurts looking the other way. We aspire after family brunches and midnight confessions. At me knowing exactly when and how your mother broke you. We always seem to perfectly remember the days and minutes that broke us, like a frozen clock forever cursed to relieve in an abyssal loop the same moment. Over. And over. Again.

We aspire to you forever changing my maiden name. And ME. Deeply and unrooted. We aspire to finding each other in each other. Another day, a little more. And more. Over. And over. Again.

We aspire to white sheets smelling like that lemon detergent you like so much, so I keep buying religiously. We aspire after healing one another with telephatic silences. We aspire to you erasing all my cuts and bruises, that I keep on touching for availability. We aspire to forever lasting sunsets locked hand in hand, so close and inward like a dream in another dream. We aspire at big unwordly connections,  resurrecting truths, unapologetic happiness. We aspire to a love so deep that it can drown oceans. A love so high is surfaces the sky and it’s clouds.

We breathe in this aspirations tirelessly like mountain-clear-foggy air filling our thirsty and insatiable lungs. So just please, my unforgiving muse, breathe me in and forever hold your breath.

 

Explicand conceptul de iubire fratelui meu de 8 ani

Omul este ca o insula plutitoare care se naste dintr-un Soare si o Luna. Fiecare are Soarele si Luna lui. Uneori Soarele se stinge, alteori Luna dispare. Dar insula nu ramane niciodata singura. Pentru ca in jurul ei apare mereu cel putin o stea ce vegheaza. Unii ii spun Dumnezeu. Altii Buddha. Unii ii spun Neant, Nimic, Stiinta.

Oamenii se nasc ca insule solitare, populate sau nu, de vise, griji, aspiratii. Desi sunt izolate intre valurile marii, Insulele nu sunt facute sa traiasca totalmente singure. Pentru ca duc dorul “plutirii in doi”.

Pe parcusul vietii omului ca Insula Plutioare apar alte insule in jur. Unele pustii, altele prea pline si orbitoare, incalcite ca junglele amazoniene. Uneori Insula Omului si Insula Altui Om se leaga misterios prin poduri construite fie de o insula, fie de alta si in cazuri exceptionale de amandoua. Apoi intervin materialele de constructii. Unii construiesc din lemn, subred si batut de soare si mari. Altii, putin mai tenace, din pietre. Podul din lemn pica la prima ploaie si sa naruie de parca n-ar fi existat vreodata. Cele din piatra insa rezista, dar cand se distrug, se distrug de tot. Pentru ca dupa dilatarea placerii urmeaza inevitabil contractiile durerii. Si asa, fiecare insula ramane cu bucata ei de pod. Oamenii numesc aceste bucati “bagaj” sau mai exact “bagaj emotional”.

Unele Insule se aleg cu rabdare, cu filtre pline de compatibilitati, reusite, astre. Se aleg cu precizia cu care mama culege cioburile de pe jos atunci cand tu spargi o cana. Se numeste “iubire rationala” si se alege cu mare atentie la cioburi, la rani de tot soiul.

Unele insule se intalnesc dar se desprind intr-un joc ametitor pentru ca valurile unei mari le poarta spre alte insule pe care ei le considera “mai mari, mai bogate” sau pur si simplu: altfel.

Experienta gasirii unei insule pare mereu aleatorie, haotica. Sensul vine abia mai tatziu, dupa regasire. Sau nici atunci.

Alte Insule-Oameni raman doar cu steaua lor pazitoare. Viata lor este o noapte in care cerul pare foarte jos, incarcat de prezenta unui Dumnezeu straniu si vigilent. Adesea cerul care se transforma intr-un tavan palpabil apare dupa furtuni groaznice si devastatoare. Dar asta e o alta poveste.

Alte insule, mai dibace, prevad mareea dragostei inainte sa se intample. Mareea se porneste sa creasca iar Oamenii-Insula invata sa se retraga cu rapiditate si precizie chirurgicala din calea ei . Aceasta tehnica se numeste “indisponibil emotional” sau mai simplu: “e complicat”.

Si, in final, unii Oameni-Insula sunt atat de norocosi incat sa nasc lipiti unii de altii, din pietre siameze. Se intalnesc devreme sau tarziu, dar raman pana la Apusul Lumii impreuna.. pentru ca sunt facuti din aceesi roca dura, temeinica. Roca aia se numeste “respect, intelegere, pretuire” sau mai simplu: iubire.

Am fost

Am fost doua

Suflete iubitoare

Care s-au plimbat in caldura muntelui

Si-n furtuni la mare.

Am fost si

Suflete calatoare.

Care s-au privit de la distanta,

De la rasarit pan-la apus de soare.

Ba chiar si

Suflete barbare

Care s-au ucis,

Fara prea multe semne de-ntrebare.

Am fost si cele

Care-si soptesc noaptea la ureche,

N-am fost totusi

Suflete __________ .

Ne vom spune t o t u l

     N-ai putea tu citi vreodata, cat te-as putea scrie eu. Te-ai plictisi sau ai gasi ceva mai important de facut. O factura de platit, o prognoza de urmarit, un gand de alungat. Si nici n-as putea vreodata sa te condamn. Timpul trece altfel in lumea ta perfecta si logica. Perfect de logica. Te ia viata pe dinainte si randurile mele raman in urma, raman pentru altii. Care nu te cunosc, nici pe tine, nici pe mine.

     Dar indeajuns cu asta. Sa ne promitem ca intr-o zi ne vom spune t o t u l. Ca intr-o zi  ne vom termina toate cuvintele din vocabular.Si pe cele duioase si pe cele amare, reci, dure, indiferente, nucleare, urate, gingase, voioase.  Sa ne promitem ca intr-un apus de ani, de dor vom povesti ce a fost si cu viata asta. Cum ne-a surprins, cum ne-a dezamait. Abia atunci vom afla pentru cine am plans, cu cine am zambit. Ce ne-a rapus in genunchi, in rugaciuni lungi si dureroase. Doar atunci ne vom spune gandurile tulburi de dinaintea rugaciunilor. Vom sti totul.

     Unde am calatorit, la cate oceane distanta am fost unul de altul. Vom afla cum intr-un doua mii si ceva ne-am cazat la acelasi hostel auster din Praga, la doar doua etaje difereta. Vom rade, stiind ca nu ne-am intalnit niciodata pentru ca tu suferi de claustrofobie in dragoste si in viata reala, iar eu sunt prea lenesa sa urc vreodata pe scari. In special in vacanta.

     Dar in fond, noi nu ne-am intalnit niciodata pana acum, in apusul acesta incert dintre noi. In zenitul acesta contopit prea repede si prea bine cu sfarsitul. Ne-am mai vazut ce-i drept, dar niciodata reciproc. Doar fragmentar. Cand eu pe tine, cand tu pe mine. Iti trebuie ani de zile, o viata, sa inveti sa privesti in ochi pe cineva. Cand o vom face, ne vom spune totul dragul meu.

     Deci, pana atunci, sa traim frumos. Si mult. Si colorat. Sa ne trebuiasca si zile si luni si ani sa ne spunem t o t u l. Sa ne ajunga nimic mai putin decat acest „tot” devenit al nostru. Sa trebuiasca sa traim din nou, cu noi regrete, noi vise, noi rasete, noi noi. Sa avem alte si mai multe bucurii, tristeti, sperante, dar de data asta sa avem o iubire, o singura iubire. Care a fost si este. Si care oricum va fi.

Pe curand! Curand!

Intr-o zi m-am cautat

   Adultul-din-mine, platitor de chirie si facturi intr-o zi a inceput sa caute Fetita-din-mine, din plictis, din curiozitate, din dor, dintr-un melanj emotional tomnatic, sezonier, auster si cat se poate de real.

   A inceput sa mearga curios pe drumul unde stia ca Fetita-din-mine mergea candva la gradinita, cu speranta vie ca o va gasi jucandu-se cu frunze undeva intr-o curte interioara. Adultul-din-mine merge si tot merge, pe drumul care duce doar spre gradinita Fetitei, apoi se pierde. S-a dus in fundatura copilariei, cu ochii vii si curiosi. Blocurile din jur ii pareau mai mici, oamenii straini si imbatraniti. Adultul-din-mine ezita, are ezitari de tot soiul, unele utile, lasa loc gandirii sa mai respire, alteori adevarate intarzieri ale momentelor importante din viata. Dar cum realizezi ca momentele vor fi importante doar cand acestea se pierd, le poti lasa sa intarzie.

   Adultul-din-mine apasa clanta, intarziindu-si suficientul momentul important. Cand intra, micile vestiare ii parura goale, dar totusi, obisnuit sa fie perseverent chiar si cu dezamagirile Adultul-din-mine continua sa se plimbe pe langa peretii colorati. Colorati de alti copii, complet straini lui. Intra sa o caute pe doamna educatoare, nici ea si nici Fetita nu mai erau de mult acolo. Se duse la cantina, Adultul-din-mine isi amintise ca spre deosebire de el, Fetita iubea sa manance la pranz. Nu, nu era nici acolo.

   S-a dus in aula imensa unde se tineau festivitatile de obicei. Nu era acolo, nici Fetita, nici aula. In locul aulei imense si glorioase, cu stele pictate in auriu, pe un cer albastru inchis, Adultul-din-mine privea o sala micuta pictata cu forme abstracte albastre si stele aurii sau argintii (Adultul-din-mine uitase imediat). A privit mica scena improvizata dezamagit. Se astepta sa o gaseasca pe Fetita acolo, pregatita sa spuna poezia  si rolul oricui, pentru ca Fetita-din-mine avea o memorie brici. Adultul-din-mine se uita in partea dreapta a salii, acolo se astepta sa o vada pe Fetita-din-mine facand karate, legata la brau cu o bucata de material negru, innotand intr-un costum alb imaculat pe care mama il calca si spala de fiecare data cu religiozitate. Nu ti-am multumit niciodata pentru ca mi-ai lasat copilaria atat de imaculata mama!

   Adultul-din-mine cu aceleasi ezitari a lasat in urma gradinita si s-a indreptat spre casa parinteasca. Cu gardul ei albastru si geamurile-i albe. Gasise surprins o cizmarie la intrarea in casa. Statuse blocat la intrare, plangand pe interior, cum fac numai adultii, neputand sa ajunga la Fetita-din-mine care probabil ca isi facea temele intinsa pe covor, cum statea in majoritatea zilelor. Striga de doua ori dupa setterul olandez al familiei, care crescuse cot la cot cu Fetita de alta data. De obicei venea in cateva minute, fluturand din coada, cu ochii sclipind a bucurie si entuziasm. De data asta insa, nu mai avea sa vina nimeni.

   Adultul-din-mine incepuse sa inconjoare casa, poate cine stie, la unul din geamuri va aparea Fetita-din-mine. Nu mai avea sa apara nimeni.

    Adultul-din-mine incepuse sa mearga spre scoala primara unde stia sigur ca invata Fetita-din-mine. Cu pasi rapizi trecu pe langa parcurile din cartier, cu ochii in patru dupa capul blond al Fetitei. Nimic… nici macar prieteni de-ai Fetitei, erau si ei acum adulti care se cautau cine stie prin ce parcuri. Odata ajuns in fata scolii, Adultul-din-mine inghiti in sec. Isi aminti ca era locul unde Fetita iubea matematica asa cum el nu o mai facea de mult timp, unde juca sah si participa la concursuri cu nume de animale, in care Fetita scria poezii. Pe vremea cand tata citea si se mandrea cu ce scria Fetita lui, pastrand „Convorbiri literare” cu sfintenie pentru ca aparea numele ei acolo. Numele Fetitei pe care Adultul-din-mine pornise o caute. Azi nici ea, nici ziarele nu pareau sa fie nicaieri.

   Adultul-din-mine se gandi sa o sune pe prietena cea mai buna a Fetitei, cu care dormea in weekenduri si care avea un balcon plin cu papusi. „Unde esti?” „Stii ca n-am mai vorbit de ani de zile, da?” „Esti acasa?” „Nu, nu mai sunt in tara de ceva timp” „Dar balconul?” „Poftim?” „Balconul cu papusi?” „Nici el nu mai e de mult acolo. Ar trebui sa suni si tu mai des.” Deci nici prietena Fetitei nu o mai vazuse pe Fetita de ani de zile. Ciudat. Erau nedespartite. Cum a renuntat ea oare la Fetita-din-mine? Sau poate ca Adultul-din-mine renuntase la ea.

    Dupa o zi obositoare de cautari Adultul-din-mine a plecat la mama. Mama care locuia intr-un cartier nou de cativa ani, strain cu totul Fetitei-din-mine. Nu avea cum sa fie acolo pentru ca nu fusese niciodata pe strazile acelea. Adultul-din-mine renuntase. Intrase greoi pe usa si isi pupa pe frunte fratele, fratele pe care Feitita-din-mine nu-l cunoscuse niciodata, cu care nu a apucat sa se joace sau sa se certe de la jucarii. Cu care nu a apucat sa doarma, sa faca baie in curte la bunici sau sa se intreaca pe biciclete. Mama venise si ea obosita dupa o zi de munca, Adultul-din-mine o astepta pe canapea. Mama se aseza si ii mangaie palmele pana se intampla ceva.. pana cand Fetita-din-mine aparu sfioasa si se lipi de mama, pe canapea. Chiar daca mama se mutase, departe de tata, departe de casa unde copilarise Fetita, ea reusise sa o gaseasca. Se strecurase pe strazi, printre oameni si frici, inapoi la mama.

   Asa invata Adultul-din-mine odata pentru toteauna cum avea sa o gaseasca mereu pe Fetita-din-mine. Lipita de mama.

O cusca de aur, nu face mai fericit canarul

M-am plimbat prin tine cum te plimbi intr-o duminica lenesa de septembrie prin anticariatul de la coltul blocului… Pe vremea cand mai gaseai anticariate la colt de bloc. Mare dezordine mai e si prin tine, dar cine se aseamana..stii tu mai bine. Aveai vitrine mari, coplesitor de mari si-mi placea sa-mi lipesc nasul si pometii de iridiscenta rece si pacloasa. In spatele vitrinelor cetoase tineai doar lucrurile pe care le catalogai tu ca fiind “fragile”. In mare parte amintiri din copilarie, pentru unii copilarii dar pentru tine izvoare nesecate de suferinta la varsta adulta. Neconfirmare din partea mamei din gura careia nu-ti amintesti un “te iubesc” categoric, nici macar unul pe soptite, tacerea intraductibila a tatalui, absentele lungi de acasa, favoritismele unei invatatoare care nu te-a observat niciodata asezat cum erai in penultima banca, langa o timiditate acuta care te-a tinut de mana in prima zi de scoala. In penultima banca te-ai asezat in mare parte si prin viata, de frica sa nu te puna cineva sa raspunzi prea mult, prea des, prea sincer. Totul pleaca din copilarie si ce nu confirmi la timp, nu mai confirmi niciodata. Asa e? Sau nu?…

Tot la categoria “fragile” ti-ai inghesuit toate iubirile, mai putin prima si ultima. M-am mirat la inceput, dar am inteles ca prima si ultima dragose nu vor fi niciodata pentru tine “perisabile”, ai umblat cu ele prin minte de zeci, sute de ori si inca nu s-au tocit, spart, decolorat. Pulseaza intacte in tine indiferent de cate ori le-ai izbit de pamant. Ti-ai dat seama, dupa ceva incercari, ca raman pe “viata”, asa ca pe rafturi, in spatele vitrinelor, te-ai gandit sa incluzi doar iubirile peste care mai dai din greseala cu privirea cand e curatenie generala in tine si spui: ah, da, l-am trait si pe omul asta. Iubiri care, la o prima analiza mai complexa, ti se ciobesc in palme, care lasa multa mizerie in urma si peste care se depune imediat praful, dar pe care nu te simti indeajuns de confortabil sa le arunci. E greu sa arunci lucruri din jurul tau si mai greu sa arunci lucruri din interiorul tau.

M-am gandit sa fur ceva din tine, dar totul mi se parea prea “trait”, prea folosit, totul avea initiale si date pline de insemnatate ascunsa. Nicio moneda nu isi pierde mai repede valoarea ca o amintire care nu mai sta in buzunarul purtatorului. Ma gandeam sa iau ceva din tine doar de dragul de a-mi lasa amprenta tocmai prin absenta. Sa stii ca intr-un colt de suflet aveai o vaza, o masa, o lampa, sa uiti exact ce. Sa stii doar ca acum e in posesia mea. Sa nu conteze ce am luat, ci doar ca am luat ceva si ca intr-adevar e la mine. Si asta mi s-a parut prea intim, dar deja ma plimbam prin tine cum nu am avut curajul sa o fac nici prin mine. Asa ca m-am uitat inca odata lung la tot ce crezi ca detii.

La final m-am luat doar pe mine. M-am sustras din cosul pieptului tau, m-am volatilizat fara sa te anunt ca plec, mi-am sters orice urma care ar fi putut resuscita prezenta mea in tine. Te las sa te indoiesti ca am fost vreoadata eu prin tine si tu prin mine, n-ai putut fura si depozita nimic din experienta asta, tu vesnic colectioar de esente sufletesti.  Iti las doar o absenta densa care sa se imprastie peste tot in tine, fantoma unei iubiri care ar fi putut fi, dar nu a fost.

Omul pe care l-ai repeta din nou si din nou

Imi studiase cu minutiozitate ticurile verbale si de fiecare data cand avea ocazia ma tachina cu umor si sarcasm ca sa stiu si eu ca el ma avea sub lupa. Ca eram analizata in permanenta, pentru ce eram, dar mai ales (aveam sa aflu mai tarziu) pentru ce nu eram.

Ma mangaia cu podul palmei pe tampla dreapta, moment in care gatul meu aluneca efectiv spre el. Ma contorsionam ca o pisica de fiecare data cand ma atingea, chiar si fara intentie si fara sa-si dea seama, amandoi ghidati de porniri care de care mai inconstiente. Urasc sa ma mangaie cineva prin par, dar el.. pe el l-as fi lasat sa o faca. Ore intregi, zile. Pe el l-as fi lasat sa faca tot ce nu mi-ar fi placut cu vehementa la un altul. Ba mai mult, cu el as fi putut sa invat sa iubesc tot ce nu mi-a placut la un altul.

El era el. Avea o aura care-l absolvea de orice vina de pe lumea asta. Nimic nu-l putea pune sub sentinte usturatoare. Lui i-as fi putut ierta totul. Daca nu l-as fi iubit, probabil si astazi am fi fost impreuna. Suna ciudat si nedrept, ca orice mare poveste de dragoste, din marile romane ale lumii. Nu ca vreodata am fi putut fi noi un Tristan si o Isolda, n-aveam nici romantismul, nici excesul de zel.

Cand privesti ceva prea de aproape, prea mult timp, e suficient sa clipesti o data si totul sa dispara sub privirea-ti tulbure. Ca si cand n-ar fi existat vreoadata, de la bun inceput.

Omul era un geniu imprevizibil. Niciodata n-as fi putut deduce cand avea sa reapara in viata mea. Si chiar cu cateva zile inainte sa dispara imi promiteam: “e ultima oara” “e ultima oara a ultimei oara..”. Duceam negocieri obositoare si tratative cu el, dar cel mai adesea cu mine insami. Cand ne rupeam de realitate, de palpabil si concret fugeam in universul nostru inghesuit, decorat cu nume de copii, garduri albe si preturi pe metru patrat de gazon. Era frumos sa evadezi in buzunarasul secret al unei iubiri, de care si voi uitati de multe ori ca exista, ca e atasat undeva, fie in partea din fata, fie in partea din spate…

A doua zi, dupa mica noastra “evadare”, complicele meu la visare imi spunea ca nu mai vrea sa mai auda nicicand de mine. Imi insira n motive pentru care, asta, de fapt e cea mai buna, rationala, benefica in mod bilateral decizie de pe pamant. Ma gandeam la final daca fusesem martora la o despartire sau la vanzarea unui produs de teleshopping. Nu stiam daca urmeaza sa-mi primesc bine cunoscutii “papuci” sau o tigaie dry cooker. Starea de confuzie ma amortea putin, ca o injectie la stomatolog in gingia superioara. Prima data doare, apoi ajungi sa nu-ti mai simti jumatate de fata. Asa eram si eu. Cu jumatate de suflet amortit, cealalta jumatate incapabil sa vorbeasca si intr-o stare de amorteala auzeam distant un uruit. Uruitul unei taifun mental ce incepea usor, usor in mintea mea sa ridice praful la suprafata. Era linistea de dinaintea furtunii. Pana seara ( pentru ca manifesta de fiecare data curtoazia de a-mi vinde tigai in prima jumatate a zilei, aproape de fiecare data) amorteala disparea si ma aflam deja in mijlocul furtunii.

Sunt dureri atat de profunde incat nu le poti “plange”, le lasi pur si simplu sa stea in sezut chiar in cosul pieptului, ca o pisica care ti se furiseaza in pat in mijlocul noptii si de care te simti legata intr-un fel sau altul. Pe care stii ca ai sa o hranesti de fiecare data cand e nevoie si pe care o privesti cu teama ca nu cumva sa iasa pe “geamul uitat deschis al balconului”. Iti accepti durerea si atunci ea toarce linistit cateva zile, un pact avantajos, iti spui la final. Si cand in sfarsit te gandesti ca ar trebui sa mai adaugi un locatar pe lista de intretinere, apare, cu nonsalanta sa caracteristica, telefonul cu rol de ochi al furtunii:

– Auzi, nu ai vrea sa cobori? Sunt jos, la tine în parcare. Nu te grabi… O sa te astept in masina cat e nevoie.

Si apoi totul se schimba. Te duci la „Asociatia de proprietari” si le spui ca ai glumit, ca nu vei adauga pe nimeni pe lista de intretinere. Dai afara toate pisicile de prin apartament, furisate in mijlocul noptii. Te uiti in oglinda nemultumita, grabita si entuziasta, cu jumatate de talpi pe pamant si cealalta jumatate in al noulea cer.

Cobori si il vezi. Chiar acolo. Chiar acolo e acel om. Omul pe care l-ai repeta din nou. Si din nou. Si din nou.